Ovidiu. Fastele. Ianuarie.

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,

O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.

Statuia poetului Ovidiu o vedeam destul de des când locuiam în Constanța. Mă plimbam adesea prin zona pieței care îi poartă numele. Uneori m-am gândit la destinul pe care l-a avut... De la poet adulat la Roma, la exilul printre barbari, într-un ținut unde iernile erau reci, vântoase și nesuferite. Nu și-a mai revăzut niciodată țara, familia, prietenii... A murit singur, trist și copleșit de dor...

Uneori recitesc din poeziile lui... Zilele trecute am redescoperit "Fastele", un proiect unic în literatura romană la care Ovidiu lucra în momentul în care a fost exilat la Tomis. El voia să dedice câte o carte fiecărei luni din calendarul roman. N-a apucat să scrie decât șase, pentru lunile ianuarie - iunie. Pe unele le-a revizuit după ce a ajuns la Tomis, iar în "Tristele" spune chiar că a terminat și celelalte șase cărți. Din păcate, acelea nu au ajuns până la noi...

"Fastele" oferă sfaturi, pe luni și pe zile, legate de astronomie și agricultură, precum și informații despre obiceiuri, tradiții și mituri din Roma antică. Însă mi s-a părut foarte interesant de recitit aceste versuri cu ochii noștri, 2000 de ani mai târziu... Timp de șase luni, voi încerca să țin pasul cu Ovidiu...

CARTEA I-a

IANUARIE

Proemiu

Anul latin voi cânta cu-mpărțirile-i și-ale lor pricini,

Stele când răsar, sub orizont când apun. (...)

Scoase din vechile-anale, citi-vei sfințite obiceiuri

Și pentru ce s-a-nsemnat fiece zi într-un fel. (...)

Zeii de-ngăduie, barde, tu ține a bardului hățuri,

Sub ocrotirea ta anul cu bine să-nchei.

Anul de zece luni

Când ziditorul Cetății făcu a vremii-mpărțire,

Luni de două ori cinci anului el îi dădu:

Romule,-n arme mai bine tu te pricepeai ca la stele,

Grijă mai mare aveai tu pe vecini să-i învingi.

Totuși este motiv ce l-a-mpins la aceasta, o, Caesar,

Și greșeala sa are cu ce-o apăra:

Cât e de-ajuns ca un prunc să iasă din pântecul mumei,

El atât hotărî că e destul pentr-un an;

De la a soțului moarte soția luni tot atâtea

Poartă în văduv cămin semnele doliului trist.

Astfel Quirinus, în trabea înveștmântat, s-a gândit când

Vulgului neștiutor anul i l-a rânduit.

Luna dintâi a lui Marte, a Venerei fost-a a doua:

Ea străbună, iar regelui tată i-a fost.

Vârsta mai mare numi pe a treia, pe-a patra junețea,

Celor care mai vin numărul nume le-a dat.

Numa pe Ianus apoi l-a cinstit și-a străbunilor umbre:-n

Fruntea vechilor luni el încă două a pus.

Despre zile

Dar, ca să nu ignorezi rânduirea diverselor zile -

Nu-s hărăziți orice zori pentru același folos - :

Ziua aceea-i nefastă când cele trei vorbe nu pot fi

Spuse, iar fastă e când legile pot judeca;

Nu socoti că întreaga zi are-aceeși putere:

Cea care-i fastă de-acum fost-a nefastă în zori. (...)

1 ianuarie. Ianus

Iată, Germanice, Ianus un an fericit îți vestește

Și în cântecul meu locul dintâi e al lui.

Ianus cu-obraz îndoit, tu ești cap la anul ce curge-n

Liniște și dintre zei singur tu spatele-ți vezi;

Sprijină conducătorii prin truda cărora pământul

Rodnic scutit e de griji, marea scutită-i de griji!

Fii și senatului bun și poporului tău din Quirinus,

Templul alb să-l deschizi cu o mișcare din cap!

Anul nou

Zori cu noroc ne răsar: tăcere și gânduri curate!

Zilei bune de-acum vorbe de bine grăiți!

Astăzi nu vrem judecăți, departe cu sfada nebună,

Gloată cu grai veninos, lucrul să ți-l zăbovești! (...)

Ianus

- Ianus ce ai două chipuri, ce zeu pot spune că ești tu?

Grecia n-are doar zeu care-i cu tine la fel.

Spune-mi pricina, de ce dintre zei numai tu poți deodată

Și în față e, și ce-i în spate să vezi. (...)

- Trup și figură de-un zeu vrednice am dobândit.

Și-azi se mai vede pe chipu-mi același amestec de-alt'dată,

Căci dinainte cum sunt, astfel arăt și-ndărăt.

Iată, și cauza cealaltă a chipului meu ți-o voi spune

Și deodată cu ea slujba o să mi-o cunoști.

Orișice vezi: și pământul, și cerul, și marea, și norii,

Toate cu mâna mea și le închid, și deschid.

Mie mi-e dată în pază lumea cea fără de margini,

Dreptul doar mie mi-e dat s-o învârtesc pe țâțâni.

Pacea, să o slobozesc de-mi place din casa-i tihnită,

Liberă umblă ea pe netezite poteci.

Dar de sânge și-omor universul întreg se va umple

Dacă nu țin sub zăvor tare războiul închis.

Anul nou în ianuarie

- Spune-mi, te rog, pentru ce-ncepe anul pe gerul cel mare?

Mult mai bine era de primăvara-ncepea!

- Bruma e ziua dintâi a soarelui nou, iar a celui

Vechi cea din urmă; deodat' Phoebus și anul încep.

Strenae

- Dar pentru ce dăruim curmale, smochine zbârcite,

Limpede miere ce-o țin vasele albe de lut?

- Tot o dorință-i pricina: ca gustul lor dulce să-l simtă

Cursul anului tot, cum a pornit l-a-nceput.

- Dulciuri văd pentru ce dăm, dar daruri în bani ce pricină-au?

Din sărbătoarea ta nu vreau sa-mi scape nimic.

Râse și-a zis: - O, rău îți cunoști tu vremea, de crezi că

Decât bani căpătați mierea mai dulce ar fi!

Chiar când Saturnus dormea, eu abia de vedeam câte unul

Care, în inima lui, dulce câștigul n-avea.

Timpul spori lăcomia de-avere, și-acum e la culme,

Nici că mai este hotar să-l mai putem depăși. (...)

(Ovidiu. Fastele. Traducere de Ion Florescu și Traian Costa. București. Editura Academiei RPR, 1965.)