Fata din Turda

E-adevărat, rețelele de socializare au multe neajunsuri și pot ascunde multe lucruri urâte. Sunt de acord cu asta. Însă lucrurile nu stau întotdeauna așa. Să mă explic...

Mi-a plăcut întodeauna să-mi fac prieteni. Pe vremea când eram în clasa a IV-a, dacă îmi amintesc bine, citeam revistele „Cutezătorii” și „Luminița”. Unii veți zâmbi acum ironic, alții nostalgic... Erau singurele publicații pentru copiii de școală primară... Undeva, în ultimele pagini ale revistei „Luminița” exista o rubricuță de câteva rânduri unde se publicau adresele elevilor care doreau să corespondeze cu copii din toată țara. Mi se părea ceva atât de misterios și de ieșit din comun!... Nu mai știu dacă eu am fost cel căruia i s-a publicat adresa sau doar am ales una de acolo. Cert este că așa am început o frumoasă prietenie cu o fată din Turda. Ne-am scris timp de aproape 10 ani, fără să fi avut vreodată ocazia să ne vedem... Apoi, încet-încet, scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, până s-au oprit de tot... Undeva am păstrat un plic cu adresa ei, gândindu-mă mereu că într-o zi îi voi scrie din nou la vechea adresă. Din motivele care ne tulbură în fiecare zi viața de vreo 20 de ani încoace, am amânat de fiecare dată să scriu, dar m-am gândit mereu la acest prieten necunoscut. Întotdeauna am avut confirmarea faptului că gândurile se materializează în cele din urmă, că dacă îți dorești ceva cu adevărat, dorința ți se îndeplinește. Astăzi, Cristina din Turda mi-a scris pe Facebook...

Sper ca într-o zi să aflu ceva și despre Antal din Ploiești, despre Inna din Arhanghelsk, despre Sandra din Dortmund și despre Steve din Glasgow...

* Am căutat o fotografie cu revista „Luminița”. Google Images s-a dovedit neputincios de data asta...

Zoaie pe stele

Nu știu de ce am sentimentul mizerabil că, în ultima vreme, cineva profită de condiția din ce în ce mai tristă a marilor noștri actori, pentru a-și face reclamă ieftină... Nu mai departe de ceea ce s-a întâmplat astăzi, când Radu Beligan a primit o stea pe „bulevardul românesc al celebrităților”. M-a revoltat să văd tot felul de personaje, tăblițe și tinichele atârnate de faima lui Radu Beligan, sub pretextul cinstirii unui actor fără seamăn.

În primul rând, dacă chiar își dorea cineva să îl cinstească așa cum se cuvine pe acest OM, îi dăruia LUI prima stea pe acest „bulevard” și nu îl punea la coada lui Florin Piersic și a lui Victor Rebengiuc (în treacăt fie spus, și aceștia sunt actori extraordinari și îmi sunt foarte dragi!). Apoi nu făcea... „chestia” asta în fața magazinului „Cocor”! Ori o făcea în așa fel încât să nu se vadă în spatele lui Beligan cafenelele de la parter, pline de cocalari și pițipoance. Nu mai vorbesc despre pupitrul cu sigla „Cocor”, semn că patronul „stabilamentului” donează de fiecare dată ceva bănuți pentru organizare, iar George Ivașcu, inițiatorul proiectului, își trage partea pentru fiecare stea de ciment. I-or mai fi lăsat ceva și Maestrului, că doar e bugetar și el... Pentru ca jena să fie completă, s-a gândit și primarul Oprescu să dea puțin cu mucii în fasole, urându-i lui Radu Beligan să rămână cu noi cât vrea dânsul... O urare de mare delicatețe, într-adevăr...

Numai noblețea acestui OM UNIC a mai atenuat oarecum mitocăniile din jur. A avut însă grijă să îi pleznească fin pe toți la final spunând că își dorește să trăim mai bine... Probabil, ca să nu mai fie nevoit să ia parte la pseudo-sărbători, mânjite de zoaiele unor bancnote fără nicio legătură cu arta și cultura...

Ora Pământului

Anul trecut, în „Ora Pământului”, am stins toate luminile din casă, am oprit televizorul și calculatorul și am învățat Sudoku. Anul acesta, am vrut să merg în centrul Bucureștiului, la Ateneu, să văd cum se sting luminile și să ascult concertul programat acolo. Până la urmă am rămas acasă, am deconectat tot ce se putea deconecta și am petrecut „Ora Pământului” reascultând câteva din cântecele mele de suflet. Doar câteva, cât a putut să cuprindă o singură oră. Ca să le fi putut asculta pe toate, aș fi avut nevoie de, probabil, luni în șir, în care să nu fi făcut altceva. Or ultima dată când mi-am permis un lux ca ăsta a fost... înainte de a merge la grădiniță... Ar fi nevoie de multe „Ore ale Pământului”... De dragul Pământului, al muzicii și al nostru...

Earth Hour 2011: Beyond the Hour from WWF on Vimeo.

Laudanum

Cercetătorii americani au anunțat zilele trecute că sunt pe cale să pună la punct o pilulă capabilă să șteargă din memorie orice amintire neplăcută, lăsându-le intacte pe cele frumoase... Armata Statelor Unite s-a arătat imediat interesată de această creație, sperând să o poată administra soldaților cu traume psihice teribile care se întorc în patrie din confruntări precum cele care se poartă acum în Afganistan...

Însă n-am nicio îndoială că nu doar militarii vor căuta să se bucure de binefacerile acestei pilule... Probabil că depresivii vor dori să-și aline suferințele sufletului înghițind un hap și gata cu depresia... Poate că și sinucigașilor li se va recomanda un astfel de tratament, iar psihiatrii și psihoterapeuții se vor putea ocupa mai mult de altfel de probleme...

Rămân(em) (noi) ceilalți, care târâm, legate de picioare, tristețile de zi cu zi sau de-o viață întreagă, dezamăgirile, amărăciunile, trădările, iubirile pierdute, neîmplinite ori neîmpărtășite, uitările, plecările, despărțirile, așteptările zadarnice, nopțile albe, zvârcolinde, furtunile de gânduri și frământările, întrebările fără răspuns, îndoielile și frustrările, renunțările și resemnările, rușinile, loviturile, regretele, eșecurile... Amintirile. Abia acum, văzându-le dârele de litere din fața ochilor, realizez cât de multe, de hâde, de murdare și de schimonosite sunt...

Așadar, o pastilă contra amintirilor urâte, un elixir al fericirii!... Imaginați-vă! Liniște, seninătate, curajul de a o lua din nou de la capăt fără teama de a eșua, un somn liniștit la ceas de noapte și mai ales un respect de sine neciobit... Dar, hei, n-ar fi asta o stare aidoma aurolacului care inhalează din pungă pentru a uita de foame, de frig ori de singurătate? N-ar fi asta o tablă pe care o ștergi de câte ori ai nevoie, uitând demonstrația vieții, lecția care te-a învățat să iubești, să lupți, să te ridici de fiecare dată? Ce-ar mai rămâne din viața asta, dată spre a învăța și a evolua, decât o stare de somnambul din care nu te mai poți trezi niciodată?

* „Laudanum, băutura uitării și a neantului...” („Gaițele” – Alexandru Kirițescu)

** Laudanum = tinctură alcoolică ce conține 10% extract de opium, echivalent a 1% morfină. Analgezic cu administrare orală. Medicament foarte popular încă din epoca victoriană, comercializat și astăzi în Statele Unite și Marea Britanie.

TVR vs pătrunjel

Mă irită, pur şi simplu, discuţiile legate de taxa tv. Haite de indivizi care, cei mai mulți dintre ei, nu prea au habar pe ce lume trăiesc, scuipă venin pe la colţuri, indignaţi că li se ia în fiecare lună enorma sumă de 4 lei, în timp ce, spun ei, nu se uită niciodată la TVR, ceea ce, între noi fie vorba, e o minciună nerușinată...

Dacă stăm să ne gândim o clipă, 4 lei pe lună înseamnă puţin peste 10 euro/an... Ce înseamnă asta în comparaţie cu taxa pentru programele televiziunii publice în alte ţări din Uniunea Europeană? Cehia, 36 de euro/an. Franţa, 120 de euro/an. Finlanda, 228 de euro/an. Germania, 240 de euro/an. Marea Britanie, 140 de lire sterline/an.

Ce poţi cumpăra în România cu 4 lei? Patru pâini mici. Patru legături de pătrunjel. Trei călătorii RATB. Mai nimic, așadar... Ce vrea „distinsul” telespectator român în schimbul acestei sume „exorbitante”? Vreau filme noi şi bune vreau serialele americane la modă vreau liga campionilor vreau meciurile din liga naţională vreau campionatul mondial de fotbal îl vreau şi pe cel european vreau olimpiadele vreau meciurile lui lucian bute vreau formula unu vreau distracție vreau cerbul de aur vreau festivalul de la mamaia vreau muzică populară vreau și aia și aia și aia... Mai pe scurt, vrea mult, bun și scump, dacă se poate pe degeaba. Și asta în condițiile în care filme noi, neîntrerupte de reclame, vezi la HBO doar dacă plătești lunar un abonament care nu costă nici pe departe 4 lei, transmisiunile directe de la competițiile sportive costă o avere, iar organizarea evenimentelor artistice majore costă de asemenea foarte mult. Distracția, nu mai spun.

Pe lângă „aceștia” mai sunt și „ceilalți”, care știu să aprecieze cultura, arta și informația, care așteaptă piese noi de teatru, filme de artă, cei care caută emisiunile de ținută, elegante, cu personalități adevărate și nu cu persoane ori cu pseudo-vedete, ori cei care caută rapid informație la prima mână, crawl-uri, site și teletext actualizate la minut.

Muncă multă, calitate, educație, informație, toate la un preț de nimic! Revin la ideea de la început și spun din nou: refuz să cred că există printre contestatarii taxei TV persoane care nu se uită la TVR. Dacă e așa, ori sunt inculți și needucați și atunci merită o taxă pe prostie, ori sunt doar snobi și se uită numai la HBO și la ProTV și atunci iar merită o taxă, pe prostul gust. Și într-un caz și în celălalt, taxa este justificată. Numai că e mult prea mică.

123

Iau astăzi autobuzul 123 pentru câteva stații. Găsesc imediat un loc lângă ușă și mă așez. Nici nu apuc să-mi scot cartea să citesc, că am și ajuns la următoarea stație. Un puhoi de lume se urcă în autobuz. Lângă mine ajunge o doamnă în vârstă. Mă ridic și îi ofer locul. Îmi mulțumește. O privesc discret, în timp ce se uită pe geam. Probabil peste 70 de ani... Aranjată, dar nu extravagant. N-are nimic din acele femei care nu își acceptă vârsta și vor să atragă atenția cu orice preț. Le știți, ruj strident de te ustură retina, sprâncenele desenate cu creion dermatograf, haine mult prea colorate, parfum puternic și așa mai departe... Nu. Aceasta e ceea ce se cheamă „doamnă născută, nu făcută”.

După numai două stații se ridică. Mă privește.

„Mulțumesc pentru loc. Nu era nevoie să vă ridicați. M-am așezat de dragul dumneavoastră. De mult n-am mai văzut un bărbat așa bine. Îmi amintiți de soțul meu.”

Sunt surprins și nu știu ce să-i răspund. Până coboară, abia apuc să-i spun „Sărut mâna!” Autobuzul pleacă mai departe.

Poate doar vă era dor de soțul dumneavoastră, doamnă...