Frații Karamazov

Nu mi-au plăcut niciodată cărțile foarte groase, voluminoase. Mă descurajează, pentru că, mă știu!, îmi pierd răbdarea și nu le pot duce până la capăt. Până la urmă ajung să mă lipsesc. Ăsta și este motivul pentru care nu am citit până acum „Frații Karamazov”. Nu mă voi lansa aici în comentarii critice legate de carte, nu e cazul, nu mă interesează asta și nici nu mă pricep. Sunt alții care știu să facă așa ceva infinit mai bine decât aș putea eu vreodată. Însă cartea asta am citit-o cu o pasiune cum rar mi s-a întâmplat, uneori până la lacrimi...

Ca un consumator fanatic de teatru radiofonic ce mă aflu, am fost mirat și dezamăgit să nu găsesc pe internet nicio dramatizare a „Fraților Karamazov”! Mare păcat! Știu că o adaptare radiofonică a unui astfel de roman ar fi fost o muncă enormă. Dar maeștrii de la Radio România au făcut „Numele trandafirului”, „Istoria ieroglifică”, „Sfârșit de veac în București”, „Golem”, „Don Quijote”, o mulțime de seriale, toate capodopere radiofonice! Ce bine era dacă exista și o înregistrare cu „Frații Karamazov”! Vă puteți închipui cum ar fi sunat personajele lui Dostoievski cu vocile unor mari actori români?

În căutările mele am dat peste câteva transpuneri cinematografice. Germania 1931, Italia 1969, o versiune americană veche, cu Yul Brinner... Toate palide, aproape jenante în comparație cu ce au făcut rușii, în 2009. Un serial pentru televiziune în 12 episoade, câte unul pentru fiecare din „cărțile” romanului. Un serial făcut cu tot dichisul, foarte fidel, costume de epocă, decoruri realizate cu grijă pentru detalii... uneori se aud lumânările cum sfârâie în sfeșnice!... muzică superbă, scrisă special pentru acest film și interpretată de Orchestra simfonică de stat „Noua Rusie”... Dar actorii, actorii!!! Minunat aleși și cu interpretări excepționale! Cei 5 (până la urmă) „Karamazovi” sunt cum nu se poate mai bine găsiți. Numai niște ruși ar fi putut să-i încarneze atât de bine... „Katia” și „Grușenka”, la fel! Peste toți, Serghei Gorobcenko, „Dmitri Karamazov”, este absolut incredibil! N-am mai văzut până acum un actor să-și joace pasiunile, patimile și disperările așa cum o face el!

Orice vorbe sunt inutile. Uitați-vă la acest serial! Oricum, știu că într-o zi am să recitesc cartea asta...

Frații Karamazov – episodul 1

Frații Karamazov – episodul 2

Frații Karamazov – episodul 3

Frații Karamazov – episodul 4

Frații Karamazov – episodul 5

Frații Karamazov – episodul 6

Frații Karamazov – episodul 7

Frații Karamazov – episodul 8

Frații Karamazov – episodul 9

Frații Karamazov – episodul 10

Frații Karamazov – episodul 11

Frații Karamazov – episodul 12

Draga mea cutie de scrisori

„Dacă ar ști aceste cutii poștale de câte ori se roagă oamenii ca ele să le hotărască destinul, nu ar mai avea o înfățișare așa de pașnică. Eu, cel puțin, mai că nu am sărutat cutia poștală și, când am privit-o, mi-am adus aminte că poșta este cel mai mare bun al omenirii...”

Am descoperit aceste rânduri într-un mic volum de povestioare scrise de Cehov. Nu le știam. Dar imediat m-am dus cu gândul la cutia de scrisori de acasă, de la părinții mei. Eram elev când am început să corespondez cu câteva fete de seama mea. Cristina, Sandra, Inna (nu, nu acea Inna, ci una mult mai frumoasă, o rusoaică din Iaroslavl, căreia, din păcate, i-am pierdut urma...). Aproape că sărutam scrisorile înainte de a le pune la cutia poștală, atât de mare mi-era dorința ca ele să ajungă în siguranță la destinație. Încă de a doua zi verificam cutia poștală, deși știam foarte bine că era foarte posibil ca scrisorile mele nici măcar să nu fi plecat atât de repede din oraș.

Știam ora la care trecea poștașul. Uneori îi ieșeam înainte și îl întrebam de scrisori. De cele mai multe ori îmi răspundea „Mâine!”. Îl uram.

Știam dacă venea vreo scrisoare și fără să mai ies. Puteam să văd cutia de scrisori din casă, pe ferastră. Dacă găurelele cutiei se făceau albe, știam că e acolo. Într-o zi, am scris scrisori pentru două dintre fete, dar, din greșeală, le-am inversat plicurile! Mi-am dat seama abia când au venit răspunsurile. Nu vreau să îmi amintesc de momentul acela...

Uneori visam că am primit o scrisoare. Visul nu se adeverea niciodată. Odată am visat că erau atât de multe scrisori în cutie, încât dădeau pe dinafară! Ce senzație!!!

Azi nu mai primesc scrisori. Doar facturi, pliante, reclame, fluturași electorali. Așteptarea, nerăbdarea, freamătul, toate s-au mutat pe email. Deasupra a zeci și sute de mesaje, întotdeauna este unul, unul singur, care mă face să tremur de drag când văd scris Inbox (1)...

Last month,

While thinking of love,

I wrote him some words and mailed them away.

But the next day

I found at my door a letter from Spain

He’d sent long before

And it’s not read.

„I haven’t heard from you in weeks.

I must assume that you no longer care

Too bad... That’s it... Goodbye!”

It’s just amazing

How loving can fail

From letters that cross in the mail!

A life, a love, a chance to win it all

Can pass you by, in the far gone seen

And you think you’ll find your fate tomorrow night

And he finds somebody else in-between...

I sat with swords in my heart

And pen in my hand. I wrote

„I’m glad that we’re through.”

Full of hate, I mailed it.

But then, in a week, a letter arrived.

With love did it speak.

„I loved the tender words you sent.

It seems I wronged you. Please, forgive me.

I’ll return by ship real soon.”

But I know now that he’ll never sail...

Our letters will cross in the mail.

It’s just amazing

How time brings a loss

And loving can fail

Like letters that cross in the mail...

Miracol

Dincolo de copertă

Site-urile de traducere online au devenit deja nişte lucruri banale. Câteva click-uri sunt de ajuns pentru a putea traduce şi înţelege imediat, destul de bine, texte întregi, nu doar în limbi de circulaţie internaţională, ci şi în limbi de care mulţi nici măcar n-au auzit că există… Însă, până de curând, dicţionarele pe hârtie, tomuri de obicei foarte groase, erau singurele instrumente la îndemână pentru cei care vroiau să înveţe o limbă străină. Până acum nu m-am gândit niciodată la cum se alcătuieşte un dicţionar sau la cel/cei care semnează pe copertă. Am citit azi un material impresionant publicat de agenţia France Press şi preluat de Agerpres. Povestea unei vieţi consacrate dicţionarelor de limba franceză.

Elena Gorunescu nu a văzut niciodată Franţa, dar şi-a consacrat viaţa realizării unor dicţionare şi manuale de limba franceză care au însoţit generaţii de români în timpul studiului, într-o ţară în continuare foarte francofonă - aproape 90% dintre tinerii români învaţă franceza, începând cu primii ani de şcoală. Şi aceasta în pofida obstacolelor ce i-au fost puse în cale de regimul comunist.

“Ceea ce iubesc cel mai mult din lume este să lucrez în biroul meu, în faţa maşinii mele de scris”, a declarat surâzând doamna în vârstă de 82 de ani, care locuieşte înconjurată de cărţi într-un mic apartament din Bucureşti. “Dacă îmi spuneţi: 'dicţionarele dumneavoastră sunt foarte bune şi foarte utile', atunci am o zi reuşită. Simt că nu am muncit în van, că nu mi-am pierdut timpul”.

Născută la Brăila, dintr-o mamă grecoaică şi un tată român, care i-au insuflat dragostea pentru franceză, Elena Gorunescu a fost întotdeauna cea mai bună în şcolile pe care le-a frecventat. A intrat prima pe listă la facultate, în 1947, şi a terminat tot prima, ca şefă de promoţie. Însă originile sale burgheze, considerate drept suspecte de regimul comunist, vor reprezenta un obstacol important. Astfel, va avea nevoie de 16 ani, pe care îi va petrece pe post de interpret sau traducător, înainte de a putea, în cele din urmă, să predea la universitate, începând cu 1967.

În ciuda nedreptăţilor, ea nu se consideră persecutată de fostul regim. “Nu am fost în închisoare. Am fost tolerată, m-au lăsat să trăiesc.” Cu toate acestea, ea a avut de înfruntat cenzura, care i-a modificat cursul de teatru francez contemporan. A vorbi despre dramaturgul Eugene Ionesco, cunoscut pentru atitudinea sa antiautoritarism, deranja. Elena Gorunescu a şters modificările făcute de cenzură şi a trimis o copie a cursului, aşa cum l-a scris ea, la tipografie. Şi aşa a şi apărut. “Nu a fost vorba de un act de curaj, ci de un act de demnitate.” Nu la fel s-a întâmplat şi în cazul dicţionarului său de teatru, care a rămas şapte ani în aşteptare. A fost publicat numai după căderea lui Nicolae Ceauşescu.

Prima dată când a vrut să scrie un dicţionar francez-român i s-a răspuns că există deja unul. „Am insistat. Le-am spus: 'Dar francezii au Larousse, Robert, Littre, dicţionare Flammarion, Hachette, dicţionare foarte bune'. Mi s-a răspuns: 'Treaba lor. ' Acesta era comunismul: partid unic, dicţionar unic.”

Bilanţul Elenei Gorunescu este impresionant - treizeci de lucrări, dintre care o duzină de dicţionare reeditate şi folosite de generaţii de francofoni. Şi lista cărţilor nu se opreşte. Ea lucrează acum la un nou dicţionar…

O viaţă de om trăită cu discreţie, dar care a marcat drumul multor oameni. O necunoscută despre care nu se vorbeşte niciodată la emisiunile de televiziune sau în ziare, deşi ar trebui…