Asta e poteca mea

Îmi aduc aminte, uneori, de momente dragi din copilărie. Unele dintre ele sunt cele legate de discurile de vinil pe care le ascultam la pick-up, pe când aveam numai vreo 3 ani. Ai mei aveau atunci o mulţime de "plăci", de la muzică, de toate genurile, până la teatru radiofonic. Mă lăsau să îmi fac de cap, să ascult ce vroiam, când vroiam...

Nu îmi mai amintesc cum am descoperit două discuri cu Irina Loghin, pe care am început să le ascult iar şi iar. Nu mai ştiu ce îmi plăcea cel mai mult... Vocea... Cuvintele, din care mare parte nu înţelegeam... Muzica în sine... Nici nu mai contează acum... Însă încă mi-aduc aminte cum ascultam ore în şir, urmărind eticheta albă de hârtie a discului cum se învârte, dar fiind atent, foarte atent, la voce, la cuvinte, la instrumente...

De 35 de ani, tot ascult acele cântece cu Irina Loghin, fără să mă fi plictisit... Între timp, am crescut, am trecut prin câteva experienţe de dragoste care m-au marcat... Simt acum cu totul altfel înregistrările respective, acele cuvinte... Am înţeles ce înseamnă "neica", "dragostea" sau "cât putem să mai iubim". Poate unora li se par naive astăzi astfel de cântece, cu astfel de texte. Nu-mi pasă. Mie încă îmi par curate. Şi vorbesc despre lucruri, din păcate, din ce în ce mai de negăsit...

De câteva zile mi s-a pus "pata" pe una din aceste melodii, "Asta e poteca mea", nu ştiu de ce... Şi nici nu contează. Cum nu îmi pasă nici dacă o să râdeţi sau nu citindu-ma sau ascultând ce am postat... E despre copilăria mea, despre viaţa mea... Şi sunt importante toate astea...

Irina Loghin - Asta e poteca mea_Electrecord_1972