Pot fi prevăzute cutremurele?

Interviu cu Gheorghe Mărmureanu (TVR Info 2009)

Cutremur de 8,4 (Scafandrierii)

Îmi trece pe la urechi: “Cutremur de 8 în Libia!!!” Îmi rămâne în gât ştrudelul cu dovleac. Deşi stau cu ochii în toate zările, pe site-uri care monitorizează cutremurele din toată lumea, am alerte pe mail, mă uit pe agenţii de ştiri, ziare şi posturi tv, nu văd, fratele meu, nimic, nicăieri!!! Site-ul american nu suflă o vorbă, cel german, nicio vorbă, cel care monitorizează spaţiul mediteranean tace mâlc! Întreb: „Da’ de unde aţi aflat de cutremurul ăsta?” „De pe Realitatea.” Mă duc pe site-ul lor. E cu galben: „Cutremur în Libia cu magnitudinea în jur de 5”. În jur??? Cât profesionalism!!! Care or fi cele trei surse la care au verificat informaţia? Este citat numai site-ul Institutului Naţional pentru Fizica Pământului de la Bucureşti. Mă duc pe el... „Cutremur de 8.4 grade in NEAR COAST OF LIBYA la 19.05.2011, 14:49:02 (UTC)”!!! Mă uit la el o dată... Mă mai uit o dată... Mă mai uit o dată... Dumnezeule! De ce ştiu numai ăştia?? Poate au vrut să scrie 4,8 şi au greşit, le-o fi scăpat 8,4... Ce mare lucru?... Mă uit iar pe celelalte site-uri şi agenţii... Nimeni nu zice nimic... Mă întorc pe pagina Realităţii... Opaaa... Galbenul s-a făcut gri!!! Cică institutul lui Mărmureanu a anunţat din greşeală 8,4, că, de fapt, ar fi fost numai 5,2, că aşa au transmis aparatele de la Strasbourg, care s-ar fi defectat, bla, bla, bla... Răsuflu uşurat... Dacă trebuia să ne pregătim de alertă de tsunami? Dacă se revărsa Mediterana peste noi? Dacă muream înecaţi acilea, în ditamai Bucureştiu’?... Vă daţi seama, ne făceam scafandrieri!!!

P.S. Cutremurul a avut loc la ora 17:49. De-atunci tot dau “refresh” la pagina Institutului Naţional pentru Fizica Pământului. Tot 8.4 arată…

Ultima gheişă

Cutremurul catastrofal din 11 martie şi valul teribil care a urmat au luat vieţi, au distrus destine şi au lăsat pe sufletul Japoniei urme greu de şters vreodată. Mai mult, un simbol al unei tradiţii milenare e pe cale să dispară: gheişa.

Tsuyako Ito, o femeie în vârstă de 84 de ani, îşi duce zilele într-o sală de sport a unei şcoli, transformată acum în adăpost pentru supravieţuitorii dezastrului de acum aproape o lună. La prima vedere, este un om oarecare, ca toţi ceilalţi 100 de oameni cu care împarte această sală, cei mai muţi dintre ei în vârstă. A pierdut tot ce avea. Apa i-a luat casa, dar nu asta este ceea ce avea mai preţios. Odată cu casa, femeia a pierdut kimonouri, instrumente musicale, peruci, accesorii şi o întreagă recuzită pe care o strânsese de-a lungul anilor. Tsuyako Ito este ultima gheişă care îşi mai desfăşura activitatea în acest oraş. Nu i-au mai rămas acum decât vocea, învăţătura şi dorinţa de a o lua de la capăt.

Nu este acesta primul necaz căruia este obligată să-i facă faţă. A supravieţuit bombardamentelor aeriene şi navale americane din timpul celui de-al doilea război mondial. “Am trecut prin nenumărate cutremure şi prin trei valuri tsunami, însă ceva atât de înfricoşător n-am mai trăit niciodată.” Cutremurul de 9 grade a prins-o în casă pe bătrâna gheişă, chiar în momentul în care se pregătea să plece spre restaurantul de lux, unde urma să cânte în faţa unor clienţi, la shamisen, o lăută tradiţională japoneză cu trei coarde. A fugit din casă cât a putut mai repede, de la primele zdruncinături, însă nu a putut ajunge foarte departe. Cei mai mulţi oameni din cartier s-au refugiat pe acoperişuri. Pe ea a salvat-o un bărbat, care a purtat-o în spate până la sala de sport, aşa cum, în 1933, a purtat-o pe umeri mama sa, alungată tot de un cutremur înspăimântător, în oraşul Sanriku. “Am lăsat în casă tot ce aveam, kimonoul meu, centurile, două lăute, accesoriile pentru coafură, s-au dus toate. Nu-mi vine să cred!”

Nu cutremurul în sine i-a distrus casa şi i-a rispit lucrurile, ci puhoiul de apă, care a adus cu sine mormane de maşini şi de bucăţi din alte case. “M-am trezit într-o clipă între o maşină strivită şi un cadavru. Este o amintire oribilă care mă bântuie.” Dar nu este singura. Bătrâna a pierdut în valul care a venit peste oraş o mulţime de prieteni sau angajaţi ai restaurantelor în care era invitată ca gheişă. Pe unii a fost chemată să îi identifice. “Însă ştiu că sunt puternică, aşa cum fost întotdeauna. Şi mă mândresc cu asta. Am ales să fiu gheişă de la 12 ani, pentru a-mi putea ajuta familia, când tatăl meu a căut bolnav la pat. Mi-am luat un nume de scenă. M-am străduit să fiu o damă de companie rafinată. Am şi avut o clientelă selectă. Mai târziu mi-am dedicat viaţa artelor tradiţionale japoneze. N-am niciun fel de regrete. Maestra mea m-a învăţat să nu mă opresc niciodată din muncă.”

În jur de o sută de gheişe trăiau în Kamaishi în perioada de glorie a oraşului, când uzinele Nippon Steel duduiau din plin. Însă după anii ‘60 oraşul a început să decadă din cauza concurenţei străine. De aceea, toate gheişele au plect din Kamaishi. “N-am mai rămas decât eu aici. Şi vreau să fac lumea să se simtă bine din nou, atunci când va începe reconstrucţia oraşului.”

Tsuyako Ito vrea să mai muncească încă vreo 4-5 ani, când se va retrage. Însă nu oricum, ci printr-un mare spectacol de adio. “Am pierdut în această nenorocire oameni dragi, oameni care m-au ajutat de-a lungul timpului. Am pierdut costumele şi obiectele fără de care nu pot lucra. Nu ştiu cum o să mai pot pune în scenă spectacolul de retragere pe care mi-l doresc. Dar nu mă las. Mai am câţiva ani la dispoziţie. Sunt sigură că am să reuşesc.”