Egiptul, jungla și rechinul

Până nu demult, Egiptul arăta ca o țară stabilă, regimul autoritar al lui Hosni Mubarak părea etern, perspectivele unei schimbări practic inexistente, iar analiștii de poltică externă putea să pună pariu pe liniștea din zonă. Astăzi, Egiptul este un ținut al haosului. Regimul de la Cairo și-a jucat toate cărțile și nu mai poate controla nimic, iar lumea așteaptă în fața televizoarelor să vadă cum se va termina toată povestea. Egiptenii poate că nu înțeleg foarte exact conceptul de democrație, însă asta nu face mai puțin dezirabilă nevoia de democrație a acelor oameni. Și atunci, „ce-i mâna pe ei în luptă?”

Înainte de 25 ianuarie, spațiul virtual a fost plin de chemări la luptă. Rețelele de socializare au propagat continuu chemări la demonstrație, însă observatorii scenei politice egiptene au crezut că nu sunt decât mesaje care nu vor duce nicăieri. Încercări mai fuseseră și nu s-au concretizat decât în mici adunări organizate de câteva fețe publice care vorbeau în fața a câteva sute de simpatizanți. Păreau doar niște schelălăieli de chiwawa pe lângă un Saint Bernard. De aceea au și fost tolerate și ignorate. Dădeau bine, părea că democrația își făcea treaba. Nici măcar o demonstrație cu 15.000 de participanți nu a speriat regimul. Era departe de demonstrația impresionantă organizată la Cairo în 2003 împotriva războiului din Irak.

De data asta însă lucrurile au stat altfel. Pentru prima dată, egiptenii aveau mijloace independente de comunicare și de propagandă. Dintr-odată, sute de mii de egipteni au putut vedea imediat manifestațiile în înregistrări video postate pe internet. Pentru o întreagă generație care nu dăduse doi bani pe astfel de evenimente, era vorba despre ceva complet nou. Zvonurile și exagerările au dat evenimentului o amploare nemiîntâlnită. La momentul în care manifestau numai 500 de aiuriți, un lider al opoziției a postat pe internet că se adunaseră 100.000 de manifestanți. Și a prins!

N-ar trebui să surpindă pe nimeni că după aproape 60 de ani de propagandă de stat nimeni nu mai credea nicio vorbuliță spusă de mașinăria guvernului. De ce au ales egiptenii să creadă mai degrabă o propagandă alternativă, e o întreagă poveste. Oamenii au dat crezare mesajelor de pe Twitter și postărilor de pe Facebook, pentru că pur și simplu au vrut să creadă în ele. Tunisia spărsese deja niște bariere. Nu conta că datele problemei erau complet diferite față de Egipt. „Dacă Tunisia a putut, noi de ce nu am putea?” În timpul primei demonstrații fuga fiului lui Mubarak era o certitudine pentru ei, singura întrebare era unde o să fugă Mubarak, la Londra sau în Arabia Saudită?

Apoi, în palatul lui Mubarak s-a instaurat panica. Pur și simplu nu înțelegea ce se întâmpla. Imaginați-vă o mână de consilieri încercând să explice unui dictator de 83 de ani ce-i aia Twitter. Au turnat gaz pe foc și cei din Frăția Musulmană, care și-au anunțat intenția de a se alătura demonstranților. Dintr-odată, regimul se confrunta cu perspectiva unor manifestații cu sute de mii de oameni. Și a acționat așa cum acționează orice regim totalitar copleșit de panică. Prostește. Au tăiat internetul. Au tăiat telefoanele mobile. I-au arestat pe liderii Frăției Musulmane. Au sperat că vor recăpăta controlul asupra situației. Oamenii au văzut un regim îngrozit de internet și au înțeles că acela era momentul lor.

Este imposbil de spus cu exactitate care a fost numărul demonstranților, însă toate datele arată că au fost peste un milion. Fiecare moschee a devenit o platformă de lansare a demonstranților. Islamiștii erau pe val. Protestatarii au venit în număr din ce în ce mai mare spre centrul capitalei din toate direcțiile. În numai 4 ore forțele de securitate au fost copleșite.

Dacă Mubarak conștientizase dinainte cât de mult se deteriorase situația sau a realizat de-abia în acel moment cum stăteau lucrurile, nu se știe. Un singur lucru era cert: regimul de la Cairo nu era pregătit. Imediat au apărut pe străzi unități din garda prezidențială. Armata a stat sau a fost ținută deoparte. Nimeni nu a crezut că situația se va înrăutăți atât de mult încât să fie nevoie de ridicarea gradului de alertă. Ofițerii nu au fost chemați din vacanță, iar comandanții au fost lăsați să mai stea la Washington pentru discuții la Pentagon. Și, în plus, planurile de desfășurare a armatei egiptene nu prevăzuseră situația în care ar fi trebuit să-și înfrunte propriul popor. Și-au imaginat că simplul anunț de chemare a armatei și câteva tancuri scoase pe stradă vor liniști apele. N-a fost așa.

Armata egipteană se bucură de mare popularitate în rândul populației. Armata este practic una cu puterea, însă egiptenii o văd ca pe o entitate separată. Este privită ca o instituție „curată”, neatinsă de corupție (spre deosebire de guvern), ca o instituție eficientă (construiește rapid poduri) și, mai presus ca orice, a învins Israelul în 1973 (cu asta toți egiptenii sunt de acord). Cu trupe și cu tancuri scoase în stradă, toți egiptenii au fost convinși că armata e de partea lor, necondiționat. În lipsa oricărui semnal din partea lui Mubarak, toți egiptenii se așteptau la o apropiată demisie a acestuia.

Mubarak era în încurcătură. Armata nu putea să tragă în populație. Nu doar că armata și-ar fi distrus reputația, dar nici nu ar fi acceptat s-o facă. Nu fuseseră antrenați pentru asta, nu aveau gloanțe de cauciuc, nu aveau gaze lacrimogene. Nu aveau decât muniție de război și tancuri, iar folosirea lor nu a fost niciodată luată în considerare. Un vid s-a creat dintr-odată. Gărzile președintelui au fost retrase de pe străzi, când armata nu fusese scoasă încă din cazărmi. Furia populară a găsit drum liber către distrugerea simbolurilor puterii. Un sediu al partidului de guvernământ a fost distrus. Poliția a fost atacată, au fost furate și incendiate arme. Apoi au început jafurile. Nu a fost scutit nici Muzeul Național Egiptean, care adăpostește mari comori ale istoriei universale. Închisorile au fost și ele atacate de grupuri organizate cu buldozere și cu arme furate de la poliție, în încercarea de a-i elibera pe deținuți. Aproape toate închisorile au fost devastate, au scăpat de la teroriști implicați în distrugerea bisericii din Alexandria în urmă cu o lună și până la cei implicați în asasinarea lui Anwar El Sadat!

Străzile din Cairo au devenit o junglă. Case și așa sărăcăcioase bântuite de hoți. Magazine devastate. Oameni jefuiți ziua în amiaza mare. Fiecare a apucat ce i-a picat în mână ca să-și apere casa. În fața fiecărei clădiri s-a postat un om cu o armă, un cuțit sau o bâtă. Femeile au început să pregătească sticle incendiare. La fiecare colț de stradă, grupuri de oameni au oprit mașinile ca să le verifice. Unii s-au postat pe acoperișuri pentru mai bună vizibilitate.

Trupele au început să vină în număr tot mai mare în Cairo. Mubarak a numit o nouă conducere, militarizată, a guvernului. Armata oricum controlează aproape totul încă din 1952. Ofițerii care se pensionează sunt numiți la conducerea întreprinderilor de stat sau în poziții administrative înalte. Mai mult, armata are o puternică „aripă” care derulează afaceri importante, de la construcții și până la lanțuri de restaurante.

Nu mai era niciun secret pentru nimeni că Gamal, fiul cel mare al lui Mubarak, fusese desemnat drept succesor la conducerea Egiptului. Cu toate acestea, nu Mubarak era cel aflat în spatele acestui scenariu, ci soția lui. Gamal Mubarak era susținut de grupuri tehnocrate și de afaceri instruite la școlile americane. Însă armata nu l-a iubit niciodată pe Gamal. Mai întâi pentru că nu și-a satisfăcut serviciul militar. Apoi pentru că grupurile care îl sprijineau amenințau fățiș interesele economice ale militarilor. Dintr-odată, ușile către putere puteau fi deschise nu atât printr-o carieră militară, cât mai ales cu un card bancar cu greutate. Câtă vreme Mubarak s-a aflat la putere, armata a tăcut. Armata îi este credincioasă președintelui. Este un erou al războiului împotriva Egiptului și a Comandantul Suprem care a condus bine armata.

Astăzi egiptenii sunt speriați. Au deschis pentru o clipă poarta către iad și nu le-a plăcut ce-au văzut. Unii sunt de părere că Al Jazeera minte, că egiptenilor nu le mai pasă atât de Mubarak și de soarta lui, cât mai ales luptă pentru familiile și casele lor. Probabil că adevărul este pe undeva, pe la mijloc. Două tabere de egipteni se luptă acum în Piața Tahrir cu pietre și cu bâte, așteptând să se întâmple ceva. Mubarak încă nu a demisionat, El Baradei nu mai spune nimic, armata încearcă să preia controlul. O tranziție pașnică spre democrație în Egipt pare improbabilă. Un popor care este convins că rechinul mâncător de oameni pe malul Mării Roșii acum două luni era adus acolo de serviciile secrete israeliene nu pare pregătit pentru trecerea la democrație...