Povești despre o legendă - Barbra Streisand, așa cum e (III)

Barbra Streisand a acordat un interviu organizatorilor Galei Premiilor Grammy care a avut loc în urmă cu câteva zile. În cele ce urmează veți afla cum s-a împăcat Barbra cu fostul președinte american George W. Bush, de ce nu a intrat în politică și dacă intenționează să se retragă.

Este de notorietate atitudinea dumneavoastră față de fostul președinte George W. Bush. L-ați criticat vehement pentru politica pe care a dus-o, mai ales după 11 septembrie și pentru declanșarea războiului din Irak. De aceea a fost o mare surpriză articolul pe care l-ați postat pe site-ul dumneavoastră, în care spuneați că vă veți abține să-l mai criticați.

Asta a fost după decembrie 2008. Urma să-l întânesc pe George W. Bush la Kennedy Center Honors.

Oamenii știau că ne vor vedea împreună la acea gală și am spus: „În această noapte, arta transcende politica.” Uneori trebuie să ai abordări diferite. Nu era momentul cel mai potrivit să-l „bombardez” pentru războiul din Irak. Pentru asta există suficiente momente și locuri, mai potrivite.

În anii 90 au existat discuții în presă despre... doamna senator Streisand...

O, nu! Dumnezeule!

Poate că așa și-a imaginat presa că se va întâmpla... Dar din moment ce figuri precum Arnold Schwarzenegger au intrat în politică... Totuși, vă gândiți să candidați?

Nu. De câte ori țin un discurs, toată lumea se gândește că o să candidez. N-am stofă. Politicienii trebuie să fie foarte diplomați în tot ce fac și tot ce spun. Eu n-aș putea să fiu așa... Prefer să fiu liberă să spun ce gândesc și să nu-mi pese că voi pierde voturi.

Sunteți un model și un idol pentru câteva generații de artiste, de la Celine Dion la Beyonce. Trebuie să fie un sentiment foarte agreabil.

Este plăcut, într-adevăr. Este foarte flatant. Ați văzut Kennedy Center Honors? Queen Latifah a făcut o introducere minunată despre copilăria ei în Newark și despre cum mă admira. Mi-a plăcut foarte mult. Mă bucur să fiu un model pentru aceste femei.

Nu încetați să uimiți publicul, cariera dumneavoastră nu a avut niciodată sincope sau căderi. Sunt atâtea cazuri de artiști care sunt devorați de propria carieră, mai ales cei care devin celebri de tineri. Cum ați reușit să vă țineți departe de acele excese care au doborât atâția artiști?

Hm... Poate pentru că niciodată nu mi-au plăcut alcoolul și drogurile. Nu știu... Nu mi-au plăcut niciodată... Am fost mereu destul de... normală...

Sunteți căsătorită cu James Brolin, aveți un fiu, Jason Gould. Aveți o viață de familie. Sunt artiști care nu au așa ceva. Trăiesc și mor printre cifrele din clasamente și topuri.

Nu este vorba despre a căuta rezultate cu orice preț. De fapt, e vorba despre „călătorie”, despre experiență, despre procesul în sine. E-adevărat, când eram foarte tânără, trebuie să fi avut în minte dorința de a obține un rezultat anume, o performanță. Atunci îmi doream să ajung un star, să fiu celebră, oamenii să știe că exist. Când am ajuns să am toate aceste lucruri, mi-am dat seama că nu îmi place celebritatea. Nu mi-a mai păsat de asta. Ca să fiu sinceră, acum fug de celebritate.

V-ați împăcat cu asta?

Încerc să evit lucrurile care țin de celebritate. Nu merg la premiere. Am fost întotdeauna prea comodă pentru asta. Trebuie să-ți cauți o rochie. Trebuie să-ți faci părul. Apoi să stai să ți se facă fotografii. Și din toate, îți aleg cele mai proaste poze. Nu am fost niciodată interesată să stau sub lupa publicului. Mereu am fost de părere că munca mea ar trebui să fie de ajuns. Și la fel cred și acum.

Apariția dumneavoastră alături de Neil Diamnond la Premiile Grammy din 1980, pentru a interpreta „You Don't Bring Me Flowers”, reprezintă unul din marile momente din istoria Grammy. Scena nu putea să fie mai simplă de atât. Încă o dovadă că „mai puțin înseamnă mai mult.”

Știați că eu am cerut asta?

Nu, nu am știut.

Când am venit la repetiții, mi-au spus că vor să pună pe scenă trei taburete. Pe cel din mijloc ar fi trebuit să pună un buchet de flori. Iar eu și cu Neil să cântăm acest cântec. Am spus: „Vă supărați dacă vă spun cum cred eu că ar trebui să arate scena?” Le-am spus că ar fi trebuit ca eu și Neil să intrăm în scenă din direcții diferite. Fără să ni se anunțe numele. Am făcut din această apariție o întreagă poveste, a doi oameni care au fost împreună timp de 15-20 de ani și apoi s-au despărțit. Doi oameni triști, care nu au dorit să se despartă, dar nu au avut de ales. Așa am crezut eu că ar fi trebuit pus în scenă acest cântec, foarte simplu, doar pentru a ne despărți.

Practic ați făcut regia acestui moment. Și asta cu trei ani înainte de „Yentl”.

Cred că întotdeauna m-am comportat ca un regizor. Când aveam 19 ani, m-au trimis să-i văd la lucru pe actorii mai în vârstă cu care urma să joc în „I Can't Get It For You Wholesale”, primul meu show pe Broadway. Le-am spus: „Am o idee despre cum ar trebui să-mi joc rolul. Cred că ar fi amuzant să interpretez acest cântec, 'Miss Marmelstein', stând pe un scaun de secretară.” Deci tot timpul m-am gândit și la partea de producție, la întreg, la punerea în scenă.

 În fiecare din cele trei filme pe care le-ați regizat, actorii care au jucat sub bagheta dumneavoastră au primit o nominalizare la Oscar. Amy Irving în „Yentl”, Nick Nolte în „Prince Of Tides” și Lauren Bacall în „The Mirror Has Two Faces”.

Sunt încântată. Și sunt mândră de asta.

V-ați dorit vreodată să fiți producătorul unui album pentru alt artist?

Nu.

În cazurile în care un alt artist a fost producătorul unui album de-al dumneavoastră, a contat că era tot artist?

Albumul pe care l-am făcut cel mai ușor este cel pe care la care am lucrat cu Barry (Gibb), „Guilty”, din 1980. N-am avut nevoie decât de trei săptămâni. Nu mi-a cerut decât să-i cânt fiecare cântec de 10 ori și el s-a ocupat de restul. A fost o experiență încântătoare.

Dar cum a fost la albumul „Guilty Pleasures”, din 2005, când ați lucrat din nou cu Barry Gibb, după 25 de ani?

Acesta a fost mai greu de făcut.

E greu să prinzi din nou acea... magie.

Da. Nici măcar nu-mi mai amintesc cântecele de pe el acum.

Nu prea sunteți genul care să se mute de colo-colo. Sunteți la casa de discuri Columbia încă de la bun început, din 1962. Și l-ați păstrat pe Marty Erlichman drept manager încă de și mai mult timp.

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de când am început să lucrăm împreună. O să-ți spun o poveste foarte frumoasă. După ce am compus „Evergreen”, i l-am cântat lui Marty, la telefon, mi-a spus: „O să fie un hit”. Și așa a fost. Când l-am cântat pentru alte câteva persoane, mi s-a spus că e drăguț. Marty a înebunit. De asta îmi place foarte mult, are o personalitate puternică și opiniile lui sunt întotdeauna corecte. Îmi plac astfel de oameni. Multora, nu. Mie, da.

Lăsând la o parte clasamentele și premiile Grammy, care credeți că sunt cele mai bune albume pe care le-ați făcut?

Aș spune că „The Broadway Album” și „Back To Broadway”. Materialul muzical a fost extraordinar. Casa de discuri nu a crezut că aș putea avea succes cu „The Broadway Album”. Nici nu m-au plătit până nu am vândut două milioane și jumătate de exemplare. Nici măcar nu vroiau să îl pună la numărătoare pentru contract. Au vrut să fac un album pop și i-am refuzat.

Vedem cum Tony Bennet și Clint Eastwood sunt foarte activi și în productivi chiar și acum, mult după vârsta la care mulți se retrag. Vreți să rămâneți activă profesional când veți ajunge la vârsta lor?

Depinde numai de ce mă va inspira, de ce mă va provoca. Mi-ar plăcea să regizez un film în care să nu joc. Ar fi amuzant. Aș putea să cânt în țări în care n-am ajuns.

Cum a fost experiența de a scrie o carte?

Îmi place procesul în urma căruia ia naștere o carte, pentru că și acesta mi se pare a fi un lucru foarte intim. Dar e greu să privești înapoi, în viața ta. Nu-mi place să privesc înapoi. Mie îmi place să privesc înainte.

Barbra Streisand a primit premiul „MusiCares Person of the Year” cu câteva zile în urmă, la Premiile Grammy, pentru contribuțiile excepționale ca artist și filantrop.