Așa cum spuneam ieri, organizatorii Galei Premiilor Grammy de anul acesta i-au luat un interviu Barbrei Streisand. În cele ce urmează veți putea afla de ce nu a cântat Barbra niciodată pe scenă cântecul "Woman In Love" și de ce a donat 5 milioane de dolari unui program de cercetare cardio-vasculară pentru femei.
Dumneavoastră şi Fred Astaire sunteţi singurii artişti care au primit Premiul pentru întreaga activitate din partea Institutului American de Film, precum şi Premiul Grammy pentru întreaga activitate.
Adevărat? E grozav! N-am ştiut asta. L-am admirat foarte mult pe Fred Astaire!
L-aţi întâlnit vreodată?
Da, l-am întâlnit. Şi cred că am şi-o fotografie cu noi doi pe undeva, pe-acasă. A fost făcută la o ceremonie de acordare a unor premii, la care am participat amândoi.
Aţi stabilit o întreagă serie de performanţe cu fiecare drum nou pe care l-ați început. Provocarea noutăţii este ceea vă stimulează? Să vă dovediţi că puteţi face un anumit lucru, mai mult decât să faceţi acelaşi lucru iar şi iar?
Pentru mine este plictisitor să cânt aceleaşi cântece la nesfârşit, spre exemplu. Nu mi-am propus niciodată să fiu prima care face asta sau ailaltă. Atâta doar, mă interesează lucruri din cele mai diverse.
Încă de la început, ați avut o atitudine îndrăzneață. Ați refuzat să cântați orice fel de cântece încă de la primele dumneavoastră apariții, în cluburi, la începutul carierei ori să cântați alături de alți artiști în programele de televiziune în care ați apărut.
Oamenii ar fi putut spune, „Ar fi trebuit să-și opereze nasul.” sau „Ar fi trebuit să-și ia un nume mai simplu.”. Nu știam care sunt regulile pe atunci, așa că am făcut cum am crezut eu că este mai bine.
Un anumit grad de sfidare face parte din ceea ce trebuie să fie un mare artist?
Așa cred. Dacă ai o viziune originală asupra vieții sau dacă ceva din ce ești tu este original, nu trebuie să-i studiezi pe clasici. Nu trebuie să imiți pe nimeni. Trebuie doar să-ți asculți vocea interioară, instinctul care îți spune ce e bine pentru tine, chiar dacă altora ar putea să li se pară că e prea îndrăzneț. Am început să iau lecții de actorie de la 14 ani și întotdeauna am vrut să fac lucrurile în felul meu. Spre exemplu, am vrut să joc rolul Julietei și am încercat să creez un personaj potrivit pentru o fată de 14 ani, dar m-am temut că nu o să iasă bine... Vedeți, uneori e vorba de un amestec de îndoială și de încredere.
Adică?
Nu o poți avea pe una fără cealaltă. Nu poate fi numai încredere în sine. Este și o foarte mare nesiguranță. Cred că tocmai această combinație de nesiguranță și de încredere îl face deosebit pe un artist.
În anii '60 ați stat departe de ce se întâmpla în muzica vremii. Vă doreați să vă auziți cântecele la anumite posturi de radio?
Nu-mi păsa de asta. Eu mi-am văzut de drumul meu, așa cum cei din Beatles și-au văzut de drumul lor. Exact asta îmi place atât de mult la Premiile Grammy și la industria muzicală. Cântăreții se respectă între ei. Nu este atât de multă invidie ca în cinematografie. Actorii de film spun mereu: „Ah, cum aș fi jucat eu rolul ăsta!...”. În muzică, fiecare dintre noi facem lucruri diferite, dar la Grammy stăm și îi admirăm pe cei care știu să scrie sau să interpreteze un cântec, tocmai pentru că fiecare o face atât de diferit. Competiția nu este atât de acerbă. Oricum, nu mi-am dorit să aparțin unui gen muzical sau altuia. Însă, e-adevărat, am fost împinsă de la spate să înregistrez cântece precum „Stoney End”. Sau vă amintiți „Woman In Love”, de pe albumul „Guilty”? Cred că a fost cel mai mare single al meu și nu l-am cântat niciodată pe scenă.
De ce?
Pentru că nu am fost niciodată de acord cu o astfel de filozofie, că „sunt îndrăgostită și aș face orice pentru omul meu”. M-am simțit ciudat să înregistrez un astfel de cântec, nu am vrut să-l cânt în concerte.
Cum priviți acum cântecele dumneavoastră de succes din anii '70 sau '80? Vă bucurați că le-ați înregistrat sau vă doriți să fi spus mai des „nu” și să fi rămas mai mult la cântecele în care vă simțeați mai comfortabil și, presupun, vă plăceau cel mai mult?
Mi s-a părut interesant să încerc. De aceea am vrut să fac un album cu muzică clasică, pentru că îmi place mult muzica clasică. Și m-am gândit: „Lăsați-mă să încerc.” De fapt, am și scris pe coperta albumului: „Este un proiect muzical pe care nu l-aș putea termina de finisat niciodată.” Însă casa de discuri mi-a cerut să nu spun asta. Mi-au spus: „Nu te scuza.” Întotdeauna mi s-a părut că l-aș fi putut face mai bine, însă a trebuit să respect termenul de lansare a discului. Dar nu regret. Nu.
Pare că vă bucurați că ați făcut acele discuri atunci când le-ați făcut și că vă bucurați că apoi v-ați întors la muzica pop tradițională atunci când s-a întâmplat asta.
Așa este.
Când a fost lansat albumul „Just For The Record” în 1991 (un cvadruplu CD, cu mari succese și cu înregistrări rare), părea ca o cheie de boltă a carierei dumneavoastră. De atunci ați mai înregistrat încă șase albume de studio. Credeați atunci că veți mai rămâne atât de activă după un astfel de album retrospectiv?
O, da, desigur. Ador să înregistrez. Îmi plac lucrurile intime. Îmi place intimitatea pe care o am cu muzica. Nu mă refer la a cânta pe scenă, nu în fața oricui. Nu așteptând aplauze. Nu îmi place foarte mult să cânt pe scenă.
Este surprinzător ce spuneți, pentru că ați fost plecată în turnee destul de mult în ultimii 17 ani.
Nu am susținut concerte timp de mai bine de 20 de ani până am revenit pe scenă în 1993. Și chiar și atunci, mi-am luat din nou angajamentul pentru un nou turneu abia când mi-am dat seama că mă voi simți comfortabil pe scenă.
Cum a fost?
Mi-a plăcut. Într-un fel. Nu îndeajuns încât să fac ce face prietena mea, Diana Krall, care cântă timp de 300 de zile pe an. Nu îmi place atât de mult. Cel mai mult am susținut 24 de concerte într-un turneu. Ultimul turneu a fost grozav, turneul european, pentru că îmi cumpăram lucruri pentru casa mea. Am cântat la fiecare 5-6 zile, așa că m-am putut ocupa și de cumpărături. A fost un turneu de shopping.
Mă gândeam că începuse să vă placă să susțineți concerte, dar acum cred că motivul principal pentru toate turneele pe care le-ați făcut din 1993 încoace îl reprezintă acțiunile de caritate.
Acesta este motivul principal. Din dorința de a face niște lucruri bune pentru cei din jur, pentru a dona niște bani organizațiilor în care cred, trebuie să aduni niște sume foarte mari. Din cauza impozitelor, ca să pot oferi 5 milioane de dolari Spitalului Cedars Sinai pentru programul de cercetare cardio-vasculară pentru femei, a trebuit să câștig 10 milioane de dolari.
Unii oameni ar putea să se întrebe de ce tocmai unui program de educație și cercetare cardio-vasculară pentru femei.
Suntem cu 50 de ani în urmă în acest domeniu, pentru că nu s-au făcut niciun fel de cercetări pe femei, doar pe bărbați. Femeile și bărbații sunt foarte diferiți atunci când vine vorba de afecțiuni cardiace. Au până și simptome diferite. Astăzi, cele mai multe victime ale bolilor de inimă sunt femeile. În plus, mai multe femei mor de inimă decât de toate tipurile de cancer la un loc. Vă vine să credeți? Așa că vrem să facem și puțină educație, să le convingem pe femei să meargă mai des la doctor, să învețe și să înțeleagă avertismentele pe care le dă inima.
Ce v-a determinat să vă creați propria fundație în 1986?
A fost Cernobîlul și toată nenorocirea de atunci. Am fost îngrozită de cât de fragilă este planeta asta... toată acele radiații scăpate în atmosferă, efectele lor asupra mediului. A început să mă intereseze modificarea climei. Am militat pentru dezarmare nucleară. De aceea m-am hotărât să fac această fundație și să adun primele fonduri pentru ea cu ajutorului acelui concert („One Voice”).
Într-un discurs pe care l-ați ținut la Harvard, în 1995, ați vorbit despre drepturile și obligațiile pe care le are un artist, de a participa la procesul politic. Înțeleg care sunt drepturile unui artist, dar ce ați vrut să spuneți prin obligații?
Noi, artiștii, avem o mare responsabilitate, pentru că oamenii se uită la noi și ne iau drept modele. Deci, trebuie să fim informați. Trebuie să citim. Trebuie să ne intereseze ce se întâmplă în jurul nostru.
V-ați făcut vreodată griji că ați putea fi atacată pentru că sunteți prea sinceră și directă?
Nu, niciodată, evident că nu. Pentru că dacă mi-aș fi făcut griji, n-aș mai fi spus multe lucruri. Nu mă gândesc la așa ceva. Nu-mi pasă. Dacă unii oameni nu-mi cumpără discurile pentru că nu le plac opiniile mele politice, n-au decât.
În ultima parte a acestui interviu veți afla, printre altele, de ce nu a candidat Barbra Streisand pentru un loc în Senatul American.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu