marți, 20 noiembrie 2012

Să pierzi iubirea...


Şi-acuma pleacă!
Vreau să fiu singur
Cu tristeţea
Ce zboară pe cerul ei însingurat...
Niciodată nu te-am întrebat cine erai,
De ce m-ai ales pe mine,
Pe mine, care, până ieri,
Credeam că sunt un rege...

Să pierzi iubirea...
Când se face noapte...
Când părul
Se-nvăluie cu-o umbră de argint...
Poţi să-ţi pierzi minţile...
Inima ţi se poate frânge...
Să pierzi o femeie
Şi să vrei să mori...
Lăsați-mă să urlu,
Cerul să-l reneg,
Să arunc cu pietre
În toate visurile mele care încă mai zboară!...
Am să le dobor, unul câte unul,
Am să rup aripile destinului
Şi-am să te am aproape!

Oricum, te înţeleg
Şi recunosc că am greşit...
Am ales în locul tău.
Cine ştie ce pretindeam...
Şi-acum, ce-a mai rămas
Dint tot ce-am petrecut împreună?
Un bărbat foarte singur
Care încă te mai iubeşte...

Să pierzi iubirea...
Când se face noapte...
Când pe faţă-ţi descoperi
Un rid care înainte nu era acolo...
Încerci să găseşti o explicaţie,
Să te prefaci indiferent,
Până când îţi dai seama
Că n-are niciun rost...
Şi ai vrea să urli,
Să înăbuşi cerul,
Să te dai cu capul de pereţi
De o mie de ori!
Am să îi dobor, unul câte unul,
Am să rup aripile destinului
Şi-am să te am aproape!
Să pierzi iubirea...
Blestemată noapte!
Şi aduni cioburile
Unei vieţi imaginare...
Şi te gândeşti că mâine
E o nouă zi...
Dar îţi tot repeţi: „Nu asta era ce aşteptam!”
Nu asta era ce aşteptam!”...

Am să arunc cu pietre
În toate visurile mele care încă mai zboară...
Am să le dobor, unul câte unul,
Am să rup aripile destinului
Şi-am să te am aproape!

Să pierzi iubirea...

miercuri, 14 noiembrie 2012

Pentru o noapte de iarnă ori pentru sfârșitul lumii


M-am contrazis, într-o seară, cu prietenii mei, până la aproape a ne certa din cauza a ceea ce noi numim cele mai frumoase concerte din muzica clasică. Nu o să descriu aici cu ce argumente și-a susținut fiecare părerea, n-aș mai termina până mâine întreaga poveste și nici nu ar avea rost. Însă mi-ar plăcea să știu dacă mai e cineva care ar face aceleași alegeri ca mine, oricare ar fi motivele.

Într-o ordine absolut întâmplătoare, pentru că mi-e mult prea greu să fac un clasament, iată care cred eu că sunt cele mai frumoase 7 concerte.

Imperialul” lui Beethoven. L-am descoperit imediat după Revoluție, pe un disc Electrecord, scos din depozitele unui magazin, împreună cu alte mii de discuri care ori urmau să fie vândute pe sub mână, ori ar fi luat calea exportului. Un disc înregistrat în concert, cu Arturo Benedetti Michelangeli și cu... Sergiu Celibidache! N-am găsit nicăieri, pe YouTube, acea înregistrare, dar cred că o să vă placă și versiunea din 1967, cu același Michelangeli la pian, acompaniat de Orchestra Simfonică Națională din Danemarca.


Anotimpurile” lui Vivaldi le-am ascultat în zeci de versiuni, de sute, poate mii de ori. Am o slăbiciune teribilă pentru „Iarna”, deși iarna nu e deloc anotimpul meu preferat... Dintre toate interpretările cu „Anotimpurile” lui Vivaldi, la suflet mi-a rămas... ei, bine, da! înregistrarea făcută de Electrecord, cu aproape 40 de ani în urmă, cu celebrul nostru violonist Ștefan Ruha, acompaniat de Orchestra de cameră a Filarmonicii din Cluj-Napoca, dirijată de Mircea Cristescu. Iar pe YouTube am găsit și un clip făcut de... cineva. Absolut minunat!


Apoi este „Concertul pentru pian și orchestră” de Edvard Grieg. Iată aici o minunată versiune înregistrată de pianistul nostru, Radu Lupu, împreună cu Orchestra Simfonică din Londra.


Căutând „Concertul pentru vioară și orchestră op. 64” de Felix Mendelssohn Bartholdy, am dat peste o înregistrare absolut senzațională, copleșitoare până la lacrimi. Ce este și mai frumos la această înregistrare e faptul că BBC s-a gândit să și „povestească” ce se „întâmplă” în acest concert. Dacă veți urmări clipul, veți înțelege despre ce este vorba... O idee mai mult decât binevenită pentru tineretul de azi, care strâmbă din nas când vine vorba de clasici...


Ei, și am ajuns și la concertul pe care l-am ascultat pe primul meu disc cu muzică clasică. Mi l-am cumpărat la începutul clasei a IX-a, cu banii de buzunar pe care îi primeam de acasă. „Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră” de Ceaikovski. Acum, am găsit o înregistrare magnifică din 1988, cu Evgheni Kissin la pian și cu Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan!


În fine, nu putea să lipsească de aici nici Rahmaninov, „Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră”. YouTube-ul este incredibil câteodată: am găsit o înregistrare din 1929 în care Serghei Rahmaninov este propriul interpret al acestui concert, alături de Orchestra simfonică din Philadelphia!


Ultimul, dar nu cel din urmă, „Concierto de Aranjuez” de Hoaquin Rodrigo, cu Paco de Lucia solist. Magnific!


Aud cum vuiește vântul pe la ferestre... Sunt 6 grade la ora asta, în București. E trecut de ora 10 noaptea. O să mai ascult o dată unul dintre aceste concerte... Tabloul perfect pentru o noapte de iarnă. Ori pentru sfârșitul lumii sau cum s-o chema 21 decembrie...

marți, 13 noiembrie 2012

Un român la Basel (2)


Basel, 20 octombrie. Ziua a doua. Dimineața devreme. Ard de nerăbdare să colind orașul. Înainte de toate, însă, micul dejun. Mâncare la discreție, multe feluri de pâine, de brânzeturi, gemuri, unt, mezeluri și fructe. Arată atât de bine, încât îmi vine să le încerc pe toate. Sala de mese e intimă, e cald, plăcut. Cafeaua și muzica de la postul local de radio îmi fac deja ziua frumoasă. „Sei la più bella del mondo”.


Azi nu mai plouă. O iau din nou la întâmplare, de data asta în altă direcție. Biserica Elisabeth, veche de mai mult de 150 de ani. Vitraliile au și ele peste 100 de ani. Iar dantela în piatră este uimitoare. Aș fi vrut să intru, s-o văd și pe dinăuntru, însă cine să deschidă, la 9 dimineața, o biserică reformată?










 Străduțele înguste mă îmbie încă o dată să le descopăr. E liniște. Nu e aproape nimeni. Nici prăvăliile nu s-au deschis.



Încă o biserică reformată. Muncitorii repară ceva la fațadă. Pe un zid lateral descopăr un ceas solar. Ciudat, îi lipsește ora 4...





Alte străduțe, alte ciudățenii. Descopăr un anticariat. În vitrine, cărți vechi de peste 500 de ani, tablouri, toate cu certificate de autenticitate. Mă întreb cât naiba or costa toate astea...









Muzeul de istorie e o fostă biserică, încă una din cele cu care se mândrește orașul Basel, construită pe la 1231. În piața din fața muzeului, o adunătură de rațe și porci de lemn așteaptă ca localnicii să le ia acasă.




Trec pe lângă poștă, spre centrul orașului. O echipă de polițiști îi legitimează pe trei indivizi. Îl aud pe unul dintre ei cum le spune celorlalți: „Bă, mai bine hai să le arătăm buletinele, că nu au ce să ne facă.” Cum naiba ați ajuns, frate, și pe aici??? Nici nu îmi imaginez cât de repede o să-i revăd pe cei trei... Din păcate. Plec repede de acolo, ca să nu mă enervez. Ajung în piața primăriei. Tarabe cu legume, fructe și flori. Bătrânele își fac cumpărăturile.




Trec Rinul în partea cealaltă a orașului. Pe pod, sunt uimit să descopăr un tânăr care cântă la harpă! N-am văzut în viața mea așa ceva pe stradă! Cântă atât de frumos, încât nu vreau să mai pierd timpul să-l înregistrez, mă mulțumesc cu o fotografie.




De partea cealaltă a Rinului, o mulțime de magazine și restaurante. Surprizele continuă. La colțul unui restaurant descopăr o bucățică dintr-un drapel românesc! „Clara Stube. Pub Romania” Meniul este afișat afară. Câteva feluri de mâncare românească, în rest, cele cunoscute în toate celelalte restaurante din oraș. Șocul abia acum vine! Un mic afiș anunță „Seară românească, în fiecare joi, vineri, sâmbătă și duminică – Prințul manelelor”!!! Nu pot să cred!!! Asta-i seară românească??? Mă lipsesc de orice altă escapadă în partea asta a orașului și mă întorc. Categoric, nu vreau să mă enervez! Nu mi-am imaginat că dau peste manele până și la Basel!!!


 







Intru în prima prăvălie care îmi iese în cale... Abia după asta realizez... în ce m-am băgat... Un magazin cu prezervative!!! De absolut toate felurile, culorile și mărimile. Transparente, fosforescente, negre (spooky!), cu pufuleț roz, cu șnurulețe, cu ochișori, cu urechiușe, cu o chestie care vorbește porcos, mici, foarte mici, mari, revoltător de mari!... și în câte alte feluri care nici măcar nu-ți trec prin cap. O doamnă pe la 40 de ani, bine sulemenită și tunată mă întreabă în treacăt cu ce să mă ajute. Cu ce să mă ajuți, tanti, că am nevoie de instruire mai întâi, ca să știu ce să-ți cer! Ies și abia acum observ firma galbenă de la intrare: „Condomeria”! Parcă-i bombonerie sau ce?!


Restul, nici n-a mai contat. Toate bune și frumoase, până la piața muzeului de istorie. În stația de tramvai, cei trei de mai devreme sunt în plin moment „artistic”. Localnicii trec jenați pe lângă ei. Tabloul îl recunosc din țară: tenul „bronzat”, „muzica” agasantă și teșchereaua la picioarele lor. Singura diferență: aici e pe franci elvețieni. Sper ca, până mâine, să îi adune, totuși, polițiștii și să-i trimită înapoi în țară!

luni, 12 noiembrie 2012

Sunt tată!!!


Să-mi cadă telefonul din mână, azi, când am primit, de pe un număr de Vodafone, următorul sms: „Tata te rog sa imi incarci cu 10 euro numarul asta de cosmote: 0767......” Mă uit la numărul de la care a venit mesajul... Mă uit o dată, mă uit a doua oară... Nu recunosc numărul... Ori e o greșeală, ori vrea cineva să-mi facă o farsă... Habar n-am. Îi răspund că trebuie să fie o greșeală, să știe copilul că nu l-a nimerit pe taică-său și să mai încerce, poate chiar trebuie să comunice.


Peste vreo două ore, același mesaj: „Tata te rog sa imi incarci cu 10 euro numarul asta de cosmote: 0767......” Măi sa fie, insistă! Mă gândesc o clipă... Din câte știu eu, nu am copii! Sau, cel puțin, nu mi s-a adus la cunoștință până acum! Până să-mi adun gândurile, mă trezesc cu același mesaj! Intru în joc și îi scriu: „Iar? Păi nu ți-am mai încărcat mai devreme?” După câteva minute, vine și răspunsul: „Tu cine esti.” Aaaaa, copilul ăsta se obrăznicește! Încerc să nu mă enervez și îi amintesc: „Tatăl tău, nu?” „Depinde.ce varsta ai.”, îmi scrie. În pizda mă-tii de copil, după ce că ești tupeist, nici nu scrii corect! Îi răspund: „Aaa, îți alegi tații după vârstă? Și eu care credeam că îi alegi după cei 10 euro credit pentru telefon... Oricum, dacă vrei să-ți fiu tată, trebuie să facem niște lecții la limba română, văd că nu stai bine cu ortografia...”

După asta nu mi-a mai scris. Stau și mă gândesc acum... ce tată denaturat am fost... Mi-am alungat unicul copil! Și era gata crescut, știa să scrie, să citească...

duminică, 11 noiembrie 2012

Maeștrii italieni și macaronarii



Am mers, astăzi, să văd expoziția de gravuri inspirată de antichitate de la Muzeul Național de Artă al României. E de multă vreme deschisă și mă temeam că o pierd. Minunată!


După gravuri, am vizitat alte câteva săli cu exponate permanente. Numai în sala maeștrilor italieni am petrecut aproape o oră. Chiar când aproape să trec la altă sală, trei cupluri pe la vreo 40 de ani au dat năvală. Italieni, după vorbă. Hm... Ce să caute ei în „țara țiganilor, a hoților, violatorilor și criminalilor Europei”? Să fie niscaiva fețe luminate, avide de cultură? După port, nu prea par, îmi zic... Geci de piele, adidași, poșete cât sacoșa de piață, parfum turnat pe ei cu pumnul... Îi văd cum se apropie de plăcuțe și citesc cu glas tare numele artiștilor, să audă toată lumea din jur. Se vede pe fețele lor că în viața lor n-au auzit de pictorii ăștia. 5 secunde le sunt de ajuns pentru fiecare tablou, pe care îl privesc de aproape, în trecere. Își târăsc picioarele, tropăie, comentează. Unul din ei își umflă plictisit bârdihanul prin pulovăr. O pierdere de timp, mare brânză tablourile astea!... Câteva minute și, gata, le-au văzut pe toate! Orăcăiala lor e amplificată de sală. Mă uit la ei lung... Mă uit la muzeografa care stă într-un colț al sălii. Își pleacă stânjenită capul... Italienii își continuă nestingheriți turul, în căutarea a ceva mai spectaculos.

Mergeți să vedeți expoziția de gravuri, o să vă încânte!

Florin Bogardo - Tablouri




sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Câte ferestre, atâtea povești


Îmi plac străzile retrase, cu case, departe de bulevard, de aglomerație... Străzile pustii, aproape neluminate, noaptea, târziu, când nu mai e nimeni prin jur... Îmi place liniștea lor... Mă tulbură singurătatea lor... Îmi place să-mi aud pașii pe trotuar... Citesc zidurile caselor, le miros...


Trec pe lângă ferestre... Unele sunt luminate. În trecere pe lângă ele, în acel scurt moment, arunc o privire înăuntru. „Fotografiez” cu ochii scena de dincolo de geam. Uneori, un televizor aruncă umbre pe pereții încăperii... Alteori, o discuție... Dincolo, un copil care nu vrea să meargă la culcare... Mai încolo, o bătrână... Mai rar, undeva, un ceas de tihnă, cineva citește...


Nu e nimic pervers în acea scurtă privire pe care o arunc pe fereastră, în ritmul pașilor. Nu e niciun fel de voyeurism. E doar fascinația de a descoperi, într-o clipă, o imagine în jurul căreia construiesc o întreagă poveste. Iar ferestrele, noaptea, sunt pline de povești...


Luminita Anghel - Ferestre