Ultima gheişă

Cutremurul catastrofal din 11 martie şi valul teribil care a urmat au luat vieţi, au distrus destine şi au lăsat pe sufletul Japoniei urme greu de şters vreodată. Mai mult, un simbol al unei tradiţii milenare e pe cale să dispară: gheişa.

Tsuyako Ito, o femeie în vârstă de 84 de ani, îşi duce zilele într-o sală de sport a unei şcoli, transformată acum în adăpost pentru supravieţuitorii dezastrului de acum aproape o lună. La prima vedere, este un om oarecare, ca toţi ceilalţi 100 de oameni cu care împarte această sală, cei mai muţi dintre ei în vârstă. A pierdut tot ce avea. Apa i-a luat casa, dar nu asta este ceea ce avea mai preţios. Odată cu casa, femeia a pierdut kimonouri, instrumente musicale, peruci, accesorii şi o întreagă recuzită pe care o strânsese de-a lungul anilor. Tsuyako Ito este ultima gheişă care îşi mai desfăşura activitatea în acest oraş. Nu i-au mai rămas acum decât vocea, învăţătura şi dorinţa de a o lua de la capăt.

Nu este acesta primul necaz căruia este obligată să-i facă faţă. A supravieţuit bombardamentelor aeriene şi navale americane din timpul celui de-al doilea război mondial. “Am trecut prin nenumărate cutremure şi prin trei valuri tsunami, însă ceva atât de înfricoşător n-am mai trăit niciodată.” Cutremurul de 9 grade a prins-o în casă pe bătrâna gheişă, chiar în momentul în care se pregătea să plece spre restaurantul de lux, unde urma să cânte în faţa unor clienţi, la shamisen, o lăută tradiţională japoneză cu trei coarde. A fugit din casă cât a putut mai repede, de la primele zdruncinături, însă nu a putut ajunge foarte departe. Cei mai mulţi oameni din cartier s-au refugiat pe acoperişuri. Pe ea a salvat-o un bărbat, care a purtat-o în spate până la sala de sport, aşa cum, în 1933, a purtat-o pe umeri mama sa, alungată tot de un cutremur înspăimântător, în oraşul Sanriku. “Am lăsat în casă tot ce aveam, kimonoul meu, centurile, două lăute, accesoriile pentru coafură, s-au dus toate. Nu-mi vine să cred!”

Nu cutremurul în sine i-a distrus casa şi i-a rispit lucrurile, ci puhoiul de apă, care a adus cu sine mormane de maşini şi de bucăţi din alte case. “M-am trezit într-o clipă între o maşină strivită şi un cadavru. Este o amintire oribilă care mă bântuie.” Dar nu este singura. Bătrâna a pierdut în valul care a venit peste oraş o mulţime de prieteni sau angajaţi ai restaurantelor în care era invitată ca gheişă. Pe unii a fost chemată să îi identifice. “Însă ştiu că sunt puternică, aşa cum fost întotdeauna. Şi mă mândresc cu asta. Am ales să fiu gheişă de la 12 ani, pentru a-mi putea ajuta familia, când tatăl meu a căut bolnav la pat. Mi-am luat un nume de scenă. M-am străduit să fiu o damă de companie rafinată. Am şi avut o clientelă selectă. Mai târziu mi-am dedicat viaţa artelor tradiţionale japoneze. N-am niciun fel de regrete. Maestra mea m-a învăţat să nu mă opresc niciodată din muncă.”

În jur de o sută de gheişe trăiau în Kamaishi în perioada de glorie a oraşului, când uzinele Nippon Steel duduiau din plin. Însă după anii ‘60 oraşul a început să decadă din cauza concurenţei străine. De aceea, toate gheişele au plect din Kamaishi. “N-am mai rămas decât eu aici. Şi vreau să fac lumea să se simtă bine din nou, atunci când va începe reconstrucţia oraşului.”

Tsuyako Ito vrea să mai muncească încă vreo 4-5 ani, când se va retrage. Însă nu oricum, ci printr-un mare spectacol de adio. “Am pierdut în această nenorocire oameni dragi, oameni care m-au ajutat de-a lungul timpului. Am pierdut costumele şi obiectele fără de care nu pot lucra. Nu ştiu cum o să mai pot pune în scenă spectacolul de retragere pe care mi-l doresc. Dar nu mă las. Mai am câţiva ani la dispoziţie. Sunt sigură că am să reuşesc.”