Povestea unui copil blond – Jan Werner Danielsen (10.04.1976 – 29.09.2006)

Undeva, într-o mică localitate din centrul Norvegiei. Devreme, într-o dimineață de vară. Familia Danielsen nu-și găsește copilul, un băiețel de vreo 3-4 ani. După câteva căutări în locurile obișnuite, Danielsenii îl găsesc pe puști pe un câmp din apropiere. Micuțul Jan Werner cântă. Singurii spectatori, niște vaci. Părinții răsuflă ușurați și așteaptă să vadă ce se întâmplă. Jan își termină „spectacolul”, câteva cântece ale Barbrei Streisand, și face o plecăciune în fața vacilor, mulțumindu-le. Întâmplarea este povestită aproape 30 de ani mai târziu în biografia pe care o va scrie tatăl său, în cartea intitulată „Bare Werner” („Pur și simplu Werner”). Copilul blond care cânta vacilor urma să devină cea mai frumoasă voce a Norvegiei, unul dintre cei mai mari artiști neștiuți în restul lumii.

La 5 ani apare pentru prima oară pe scenă, într-un musical. La 12 ani câștigă un concurs pentru tinere talente și primește un contract discografic. Îi apare un single cu două cântece.

Părinții nu îl lasă să continue, pentru că vocea îi este prea crudă și o carieră profesionistă începută atât de devreme ar putea să-i distrugă glasul. Însă nici măcar familia nu-l mai poate ține multă vreme departe de scenă. La 18 ani, Jan Werner Danielsen participă la concursul „Talentiaden”, organizat de NRK, televiziunea publică norvegiană, unde interpretează o melodie dificilă, „Anthem”, scrisă de cuplul de compozitori ai formației ABBA. Acesta este momentul în care tânărul cu plete blonde și ochi albaștri, dar mai ales cu o voce de aproape 5 octave, devine starul numărul 1 al Norvegiei. Se întâmplă în 1994.

Este anul în care Jan Werner Danielsen declanșează o adevărată furtună în Norvegia. După concursul care l-a făcut cunoscut, comitetul norvegian de organizare a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Lilehammer îl invită să cânte la ceremonia de deschidere, unde i se acordă prima medalie de aur a Jocurilor, pentru simplul fapt că a acceptat invitația de a cânta!!! În același an, norvegienii îl desemnează să le reprezinte țara la Eurovision, în duet cu Elisabeth Andreassen (aceasta câștigase deja concursul Eurovision cu câțiva ani în urmă) și vor obține locul 6.

Albumul de debut al lui Jan Werner, „All By Myself”, va apărea în 1995 și va deveni album de aur. Toate albumele sale următoare vor înregistra un succes uriaș și se vor vinde în peste 100.000 de exemplare, o cifră enormă ținând cont de faptul că populația Norvegiei abia depășește 4 milioane de locuitori.

În 2003, Jan Werner este invitat să cânte la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel, unde va interpreta „Air” de Johann Sebastian Bach.

În 2004, concertul său de la teatrul din Drammen este înregistrat, dar nu va fi niciodată lansat pe DVD, așa cum era planificat.

Despre Jan Werner am auzit prima dată în 1995, când a participat la concursul „Cerbul de Aur” de la Brașov. Acesta este momentul.

Este pentru prima dată când această înregistrare poate fi vizionată din 1995 încoace. A fost singurul artist care mi-a plăcut la acea ediție. Am și păstrat de atunci un articol dintr-un ziar, singurul articol publicat despre el în România, în care apar o fotografie și câteva date personale. L-am trimis în Norvegia când am aflat că se va scrie o carte despre el. Două pagini din acea carte sunt scrise datorită acelui unic articol apărut în presa românească!

A fost ciudat. Nicio clipă după aceea nu mi-am amintit cum arăta, ce a cântat, cum era îmbrăcat. Singurul gând care mi-a venit tot timpul în minte a fost... o lumină! Această lumină m-a determinat să caut timp de 11 ani orice înregistrare audio sau video cu Jan Werner. Abia în decembrie 2006 am reușit să-i ascult pentru prima dată cântecele. Este și momentul în care am aflat că artistul pe care îl căutasem atâția ani murise cu aproape 3 luni în urmă, la numai 30 de ani, copleșit de muncă, de căutarea perfecțiunii artistice, dar și de boală. Prietena lui, Febe Rognstad, care îi este în același timp și manager, îl găsește mort în apartamentul lui din Oslo. Vestea stârnește un val de durere în întreaga Norvegie. Se vorbește despre sinucidere, despre abuz de droguri. Familia neagă toată zvonurile. Cu o săptămână înainte, Jan Werner fusese în Canada unde făcuse planuri pentru o carieră internațională. Cu două spătămâni înainte, tocmai terminase înregistrările pentru un nou album. Familia va insista ca albumul să fie lansat la data programată.

Ceremonia funerară va avea loc la Oslo, pentru ca toți cei care doresc, să-și poată lua rămas bun de la el. Durerea și tristețea devin copleșitoare în momentul în care colega lui, Elisabeth Andreassen, cu care înregistrat o mulțime de cântece și a străbătut întreaga Norvegie în spectacole, interpretează, în fața sicriului, un ultim duet cu Jan Werner, a cărui voce se aude de pe un demo pe care nu a mai apucat să-l lanseze pe disc.

Rezultatele autopsiei au fost gata abia câteva luni mai târziu. Jan Werner a murit în urma unui stop cardiac, cel mai probabil cauzat de o inflamație a plămânilor, pe fondul obezității și a unei epuizări fizice accentuate, după o perioadă de prea multă muncă. În cartea pe care o va publica în 2007, tatăl său a explicat faptul că Jan Werner avea uneori momente copleșitoare de teamă, când credea că nu poate să cânte suficient de bine și că avea așteptări prea mari de la propria persoană.

A abordat cu o ușurință incredibilă genuri extreme de diferite, de la muzica pop, la cântecele tradiționale sau religioase, până la muzica sacră și hard-rock!

Nu a făcut niciodată studii muzicale, a cântat așa cum a simțit. A interpretat cântece originale, anume scrise pentru el, dar a cântat și cântece pe care le-au făcut celebre voci precum Barbra Streisand, Sarah Brightman, Maria Callas, Celine Dion, Marc Anthony sau Loreena McKennitt. Aproape întotdeauna, copiile sunt proaste. În cazul lui, dimpotrivă, versiunile sale au fost mai bune decât originalele, lucru întânit doar la artiștii de geniu. Jan Werner nu doar că m-a impresionat cu muzica și cu vocea lui incredibilă, dar a adus în viața mea câțiva prieteni minunați, foarte dragi mie... Eram convins că am să scriu dintr-o suflare 1000 de pagini despre Jan Werner, dar mi-a luat o zi întreagă și tot nu mi-am găsit cuvintele cele mai potrivite, așa că prefer să mă opresc aici... Aș vrea să mai spun doar atât. La un moment dat, am găsit pe YouTube o înregistrare video care nu încetează să mă uimească nici astăzi. Am descărcat-o, așa proastă cum era din punct de vedere tehnic. Apoi, după ce am observat că a fost retrasă, am repostat-o. De ce? Pentru că această înregistrare este, după părerea mea, cea mai frumoasă prestație vocală live din câte au existat vreodată. Nu pentru că este vorba de una din cele mai frumoase melodii din istoria muzicii (autorul este celebrul Enio Morricone), nu pentru că finalul îți taie respirația și la propriu, și la figurat (durează nu mai puțin de 30 de secunde), ci pentru că în momentul respectiv, n-am nicio îndoială, Dumnezeu I-a pus un deget pe frunte lui Jan Werner... De aceea, probabil, l-a și luat atât de tânăr dintre noi...

Dacă ar fi trăit, Jan Werner Danielsen ar fi împlinit astăzi 35 de ani. M-am simțit dator să scriu această poveste.