O injecție pentru prietenul nostru...

Am crezut că în România anului 2010 nu se mai poate pune nici măcar o singură clipă problema omorârii câinilor fără stăpân. Am sperat că a rămas doar o imagine îndepărtată tabloul biobazei canine de la Constanţa, unde bietele animale sunt ţinute în cuşti supraaglomerate, fără mâncare şi fără apă, până ajung să se sfâşie. Am sperat că patrupedele sufocate de zăpadă iarna trecută în cuştile de la adăposturile bucureştene vor avea o soartă mai bună, după implicarea, e drept, nesusţinută de populaţie, a unor asociaţii pentru protecţia animalelor. De aceea m-au îngrozit, pur şi simplu, amendamentele pe care prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei, le propune pentru modificarea legii câinilor fără stăpân. Nu este de ajuns că ni s-a dus buhul în toată Europa, că suntem tâlhari, spărgători de bancomate, violatori și criminali? Mai era nevoie și de eticheta de ucigași de câini?

Lăsând la o parte cruzimea demersului în sine, nu ştiu cât folos ar putea aduce bucureştenilor punerea în practică a acestor idei. Mă gândesc aici şi la "rezultatele miraculoase" ale inutilei campanii demarate cu câțiva ani în urmă de primul hingher al ţării, Traian Băsescu. Canicidul condus de el n-a dus nicăieri. Nici nu avea cum, din moment ce nimic altceva, în afară de omorârea bietelor animale, nu s-a întreprins.

Este adevărat, prea mulţi câini umblă în voie pe străzi. Şi nu doar în Bucureşti. Mulţi dintre ei sunt agresivi. Şi eu am fost muşcat cândva de un câine şi de atunci mi-e teamă de ei. Dar unii dintre ei sunt agresivi tocmai din cauză că au suferit agresiuni la rândul lor, din partea celor care îşi spun oameni. Scene de o cruzime ieşită din comun aţi văzut destule, nu numai la televizor, ci şi în realitate. Alţi câini au devenit agresivi după ce au fost lăsaţi tot de oameni să îşi „stabilească” un teritoriu în jurul blocurilor sau pe lângă vreun magazinaş alimentar de cartier. Simţul posesiei teritoriale la acei câini se manifestă. „Intruşii”, fie ei cu două ori cu patru picioare, trebuie alungaţi, aşa cere legea lor... Să recunoaștem, însă, cei mai mulți dintre maidanezi sunt mai degrabă pașnici, dacă nu speriați și intimidați la apariția oamenilor...

Ne uităm cu gura căscată la documentarele de pe Discovery sau Animal Planet şi la grija exagerată, spun unii dintre noi, normală, spunem alţii dintre noi, pentru tot ce înseamnă viaţa animalelor care ar putea să ne ţină companie... Ne uităm și cu admirație la un sistem extraordinar de bine pus la punct, care nu lasă câinii și pisicile să umble aiurea pe stradă și nici nu îngăduie abuzurile unor nemernici care ar trebui să aibă grijă de niște suflete nevinovate... Suntem departe de acele țări și în aceste privințe. Mă întreb cum ar arăta la noi un tribunal cu un câine abuzat într-o parte și cu un ticălos de cealaltă parte...

Se vorbește despre o campanie de strângere a câinilor fără stăpân de pe străzi, sterilizare, vaccinare, microcipare, eutanasiere și așa mai departe. Fiecare din aceste etape ar costa bani. Și nu puțini. Se mai adaugă la toate acestea cazarea, hrana, întreținerea acestor adăposturi... Cine dă acești bani? Cui? Pe ce criterii vor fi aleși medicii veterinari implicați în toată această activitate? Care vor fi adăposturile care vor beneficia de fonduri? Cine controlează fluxul acestor bani? De ce îmi amintesc acum de banii și de hrana pentru animale trimise de ONG-uri europene, care în loc să ajungă la adăposturile pentru animale, s-au "scurs" către diverse cabinete veterinare private? După borduri, asfalt şi toate celelalte, ne pregătim de o nouă afacere de succes în România? Dacă nu, atunci de unde, dintr-odată, această dragoste extraordinară a statului pentru bucureşteni?

Ce facem cu cei care iau animalele de la adăposturi, sub pretextul adopţiei și apoi le eliberează pe stradă? Nu sunt necesare recensământul animalelor, microciparea şi înregistrarea lor într-un registru unic naţional, astfel încât falşii iubitori de animale să poată fi traşi la răspundere? Ce facem cu nebunii care au făcut, fără acordul locatarilor, coteţe pe lângă blocuri, unde au aciuiat haite de câini care nu-i recunosc drept stăpâni decât pe cei care îi hrănesc? Ce facem cu bucureştenii care aduc puii de câini de acasă şi îi abandonează pe străzile şi prin parcurile oraşului? Problema acestor câini nu este deloc simplă... La situația de astăzi s-a ajuns, s-o recunoaștem, tot din cauza neglijenței unora, a nesimțirii altora și a neimplicării celor mai mulți dintre noi. Multe întrebări, niciun răspuns...

Două gânduri la final... Am fost întotdeauna extraordinar de impresionat de dragostea necondiţionată a câinelui, care nu aşteaptă niciodată nimic de la tine şi îţi linge mâinilede câte ori îl mângâi sau îl alinţi, uitând de toate şuturile şi înjurăturile pe care i le-ai administrat de-a lungul timpului... Şi încă ceva... De ce îmi vin acum în minte camerele de gazare de la Auschwitz?