Castrați și nu prea

Uimit fiind săptămâna trecută de vocea copilului contratenor de la „Românii au talent”, am căutat pe internet alți artiști cu performanțe vocale similare. Așa am dat peste site-ul unui artist de care nu mai auzisem, pe nume Lawrence Zazzo (http://www.lawrencezazzo.com/), socotit – scrie acolo – drept cel mai mare contratenor în activitate. Nu știu dacă este așa, dar asta nu este foarte important pentru mine. Nici să ascult o astfel de voce nu este o noutate pentru mine. Despre astfel de capacități am mai citit, am mai auzit... Nu este vorba despre acele voci care în Evul Mediu erau cultivate în primul rând prin castrarea băieților care cântau în biserică, castrare – între noi fie vorba, o chestiune absolut barbară și hidoasă – care se făcea tocmai pentru a păstra și la maturitate o voce ieșită din comun dincolo de modificările hormonale normale, modificări care aduc la bărbați, odată cu intrarea în maturitate, o voce mai aproape de ceea ce pare normal pentru un ascultător de muzică necultivat... Numele cântărețului castrat Farinelli este mai mult decât cunoscut, el a rămas în istoria muzicii drept cea mai frumoasă voce. Am văzut un film absolut impresionant despre viața lui cu câțiva ani în urmă, un film care se numără printre acele câteva pe care le-aș revedea oricând fără să mă plictisesc... O muzică pur și simplu divină!

Revenind la Lawrence Zazzo, am căutat pe YouTube înregistrări cu el, să-i aud vocea. Am dat peste o arie dintr-o lucrare scrisă de Georg Friedrich Händel pe când avea numai 24 de ani, o operă intitulată Agrippina, din care cineva a postat aria „Coronato il crin d'alloro”. Un spectacol pus în scenă la Paris, în 2004. Probabil că nu prea am fost la operă, cel puțin nu suficient de recent... Ori n-am avut șansa să văd montări moderne... Am fost uimit să văd un fragment de Händel pe o scenă minimalistă, cu costume fără nicio legătură cu volanele, perucile și evantaiele de acum 300 de ani, cu coregrafie!!!

Vocea lui Lawrence Zazzo este umitoare, într-adevăr. Însă controlul vocal necesar unei asemenea dantele precum muzica lui Händel parcă nu este chiar 100% pus la punct. Și îmi plac mai mult părțile instrumentale ale acestei înregistrări. Orchestra sună absolut minunat! De fapt, îmi place atât de mult cum sună, încât am editat înregistrarea și mi-am făcut-o sonerie pentru telefon!!!

Am căutat și alte versiuni ale acestei arii, însă soliștii peste care am dat sună aproape jalnic. Cu excepția unuia singur, Michael Chance. Care cântă PERFECT! Controlează partitura cu o ușurință absolut uimitoare!! Cel puțin așa pare!... :) O versiune pe care, de asemenea, am păstrat-o în colecția mea, care crește, crește, crește...

Povești despre o legendă - Barbra Streisand, așa cum e (III)

Barbra Streisand a acordat un interviu organizatorilor Galei Premiilor Grammy care a avut loc în urmă cu câteva zile. În cele ce urmează veți afla cum s-a împăcat Barbra cu fostul președinte american George W. Bush, de ce nu a intrat în politică și dacă intenționează să se retragă.

Este de notorietate atitudinea dumneavoastră față de fostul președinte George W. Bush. L-ați criticat vehement pentru politica pe care a dus-o, mai ales după 11 septembrie și pentru declanșarea războiului din Irak. De aceea a fost o mare surpriză articolul pe care l-ați postat pe site-ul dumneavoastră, în care spuneați că vă veți abține să-l mai criticați.

Asta a fost după decembrie 2008. Urma să-l întânesc pe George W. Bush la Kennedy Center Honors.

Oamenii știau că ne vor vedea împreună la acea gală și am spus: „În această noapte, arta transcende politica.” Uneori trebuie să ai abordări diferite. Nu era momentul cel mai potrivit să-l „bombardez” pentru războiul din Irak. Pentru asta există suficiente momente și locuri, mai potrivite.

În anii 90 au existat discuții în presă despre... doamna senator Streisand...

O, nu! Dumnezeule!

Poate că așa și-a imaginat presa că se va întâmpla... Dar din moment ce figuri precum Arnold Schwarzenegger au intrat în politică... Totuși, vă gândiți să candidați?

Nu. De câte ori țin un discurs, toată lumea se gândește că o să candidez. N-am stofă. Politicienii trebuie să fie foarte diplomați în tot ce fac și tot ce spun. Eu n-aș putea să fiu așa... Prefer să fiu liberă să spun ce gândesc și să nu-mi pese că voi pierde voturi.

Sunteți un model și un idol pentru câteva generații de artiste, de la Celine Dion la Beyonce. Trebuie să fie un sentiment foarte agreabil.

Este plăcut, într-adevăr. Este foarte flatant. Ați văzut Kennedy Center Honors? Queen Latifah a făcut o introducere minunată despre copilăria ei în Newark și despre cum mă admira. Mi-a plăcut foarte mult. Mă bucur să fiu un model pentru aceste femei.

Nu încetați să uimiți publicul, cariera dumneavoastră nu a avut niciodată sincope sau căderi. Sunt atâtea cazuri de artiști care sunt devorați de propria carieră, mai ales cei care devin celebri de tineri. Cum ați reușit să vă țineți departe de acele excese care au doborât atâția artiști?

Hm... Poate pentru că niciodată nu mi-au plăcut alcoolul și drogurile. Nu știu... Nu mi-au plăcut niciodată... Am fost mereu destul de... normală...

Sunteți căsătorită cu James Brolin, aveți un fiu, Jason Gould. Aveți o viață de familie. Sunt artiști care nu au așa ceva. Trăiesc și mor printre cifrele din clasamente și topuri.

Nu este vorba despre a căuta rezultate cu orice preț. De fapt, e vorba despre „călătorie”, despre experiență, despre procesul în sine. E-adevărat, când eram foarte tânără, trebuie să fi avut în minte dorința de a obține un rezultat anume, o performanță. Atunci îmi doream să ajung un star, să fiu celebră, oamenii să știe că exist. Când am ajuns să am toate aceste lucruri, mi-am dat seama că nu îmi place celebritatea. Nu mi-a mai păsat de asta. Ca să fiu sinceră, acum fug de celebritate.

V-ați împăcat cu asta?

Încerc să evit lucrurile care țin de celebritate. Nu merg la premiere. Am fost întotdeauna prea comodă pentru asta. Trebuie să-ți cauți o rochie. Trebuie să-ți faci părul. Apoi să stai să ți se facă fotografii. Și din toate, îți aleg cele mai proaste poze. Nu am fost niciodată interesată să stau sub lupa publicului. Mereu am fost de părere că munca mea ar trebui să fie de ajuns. Și la fel cred și acum.

Apariția dumneavoastră alături de Neil Diamnond la Premiile Grammy din 1980, pentru a interpreta „You Don't Bring Me Flowers”, reprezintă unul din marile momente din istoria Grammy. Scena nu putea să fie mai simplă de atât. Încă o dovadă că „mai puțin înseamnă mai mult.”

Știați că eu am cerut asta?

Nu, nu am știut.

Când am venit la repetiții, mi-au spus că vor să pună pe scenă trei taburete. Pe cel din mijloc ar fi trebuit să pună un buchet de flori. Iar eu și cu Neil să cântăm acest cântec. Am spus: „Vă supărați dacă vă spun cum cred eu că ar trebui să arate scena?” Le-am spus că ar fi trebuit ca eu și Neil să intrăm în scenă din direcții diferite. Fără să ni se anunțe numele. Am făcut din această apariție o întreagă poveste, a doi oameni care au fost împreună timp de 15-20 de ani și apoi s-au despărțit. Doi oameni triști, care nu au dorit să se despartă, dar nu au avut de ales. Așa am crezut eu că ar fi trebuit pus în scenă acest cântec, foarte simplu, doar pentru a ne despărți.

Practic ați făcut regia acestui moment. Și asta cu trei ani înainte de „Yentl”.

Cred că întotdeauna m-am comportat ca un regizor. Când aveam 19 ani, m-au trimis să-i văd la lucru pe actorii mai în vârstă cu care urma să joc în „I Can't Get It For You Wholesale”, primul meu show pe Broadway. Le-am spus: „Am o idee despre cum ar trebui să-mi joc rolul. Cred că ar fi amuzant să interpretez acest cântec, 'Miss Marmelstein', stând pe un scaun de secretară.” Deci tot timpul m-am gândit și la partea de producție, la întreg, la punerea în scenă.

 În fiecare din cele trei filme pe care le-ați regizat, actorii care au jucat sub bagheta dumneavoastră au primit o nominalizare la Oscar. Amy Irving în „Yentl”, Nick Nolte în „Prince Of Tides” și Lauren Bacall în „The Mirror Has Two Faces”.

Sunt încântată. Și sunt mândră de asta.

V-ați dorit vreodată să fiți producătorul unui album pentru alt artist?

Nu.

În cazurile în care un alt artist a fost producătorul unui album de-al dumneavoastră, a contat că era tot artist?

Albumul pe care l-am făcut cel mai ușor este cel pe care la care am lucrat cu Barry (Gibb), „Guilty”, din 1980. N-am avut nevoie decât de trei săptămâni. Nu mi-a cerut decât să-i cânt fiecare cântec de 10 ori și el s-a ocupat de restul. A fost o experiență încântătoare.

Dar cum a fost la albumul „Guilty Pleasures”, din 2005, când ați lucrat din nou cu Barry Gibb, după 25 de ani?

Acesta a fost mai greu de făcut.

E greu să prinzi din nou acea... magie.

Da. Nici măcar nu-mi mai amintesc cântecele de pe el acum.

Nu prea sunteți genul care să se mute de colo-colo. Sunteți la casa de discuri Columbia încă de la bun început, din 1962. Și l-ați păstrat pe Marty Erlichman drept manager încă de și mai mult timp.

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de când am început să lucrăm împreună. O să-ți spun o poveste foarte frumoasă. După ce am compus „Evergreen”, i l-am cântat lui Marty, la telefon, mi-a spus: „O să fie un hit”. Și așa a fost. Când l-am cântat pentru alte câteva persoane, mi s-a spus că e drăguț. Marty a înebunit. De asta îmi place foarte mult, are o personalitate puternică și opiniile lui sunt întotdeauna corecte. Îmi plac astfel de oameni. Multora, nu. Mie, da.

Lăsând la o parte clasamentele și premiile Grammy, care credeți că sunt cele mai bune albume pe care le-ați făcut?

Aș spune că „The Broadway Album” și „Back To Broadway”. Materialul muzical a fost extraordinar. Casa de discuri nu a crezut că aș putea avea succes cu „The Broadway Album”. Nici nu m-au plătit până nu am vândut două milioane și jumătate de exemplare. Nici măcar nu vroiau să îl pună la numărătoare pentru contract. Au vrut să fac un album pop și i-am refuzat.

Vedem cum Tony Bennet și Clint Eastwood sunt foarte activi și în productivi chiar și acum, mult după vârsta la care mulți se retrag. Vreți să rămâneți activă profesional când veți ajunge la vârsta lor?

Depinde numai de ce mă va inspira, de ce mă va provoca. Mi-ar plăcea să regizez un film în care să nu joc. Ar fi amuzant. Aș putea să cânt în țări în care n-am ajuns.

Cum a fost experiența de a scrie o carte?

Îmi place procesul în urma căruia ia naștere o carte, pentru că și acesta mi se pare a fi un lucru foarte intim. Dar e greu să privești înapoi, în viața ta. Nu-mi place să privesc înapoi. Mie îmi place să privesc înainte.

Barbra Streisand a primit premiul „MusiCares Person of the Year” cu câteva zile în urmă, la Premiile Grammy, pentru contribuțiile excepționale ca artist și filantrop.

Povești despre o legendă - Barbra Streisand, așa cum e (II)

Așa cum spuneam ieri, organizatorii Galei Premiilor Grammy de anul acesta i-au luat un interviu Barbrei Streisand. În cele ce urmează veți putea afla de ce nu a cântat Barbra niciodată pe scenă cântecul "Woman In Love" și de ce a donat 5 milioane de dolari unui program de cercetare cardio-vasculară pentru femei.

Dumneavoastră şi Fred Astaire sunteţi singurii artişti care au primit Premiul pentru întreaga activitate din partea Institutului American de Film, precum şi Premiul Grammy pentru întreaga activitate.

Adevărat? E grozav! N-am ştiut asta. L-am admirat foarte mult pe Fred Astaire!

L-aţi întâlnit vreodată?

Da, l-am întâlnit. Şi cred că am şi-o fotografie cu noi doi pe undeva, pe-acasă. A fost făcută la o ceremonie de acordare a unor premii, la care am participat amândoi.

Aţi stabilit o întreagă serie de performanţe cu fiecare drum nou pe care l-ați început. Provocarea noutăţii este ceea vă stimulează? Să vă dovediţi că puteţi face un anumit lucru, mai mult decât să faceţi acelaşi lucru iar şi iar?

Pentru mine este plictisitor să cânt aceleaşi cântece la nesfârşit, spre exemplu. Nu mi-am propus niciodată să fiu prima care face asta sau ailaltă. Atâta doar, mă interesează lucruri din cele mai diverse.

Încă de la început, ați avut o atitudine îndrăzneață. Ați refuzat să cântați orice fel de cântece încă de la primele dumneavoastră apariții, în cluburi, la începutul carierei ori să cântați alături de alți artiști în programele de televiziune în care ați apărut.

Oamenii ar fi putut spune, „Ar fi trebuit să-și opereze nasul.” sau „Ar fi trebuit să-și ia un nume mai simplu.”. Nu știam care sunt regulile pe atunci, așa că am făcut cum am crezut eu că este mai bine.

Un anumit grad de sfidare face parte din ceea ce trebuie să fie un mare artist?

Așa cred. Dacă ai o viziune originală asupra vieții sau dacă ceva din ce ești tu este original, nu trebuie să-i studiezi pe clasici. Nu trebuie să imiți pe nimeni. Trebuie doar să-ți asculți vocea interioară, instinctul care îți spune ce e bine pentru tine, chiar dacă altora ar putea să li se pară că e prea îndrăzneț. Am început să iau lecții de actorie de la 14 ani și întotdeauna am vrut să fac lucrurile în felul meu. Spre exemplu, am vrut să joc rolul Julietei și am încercat să creez un personaj potrivit pentru o fată de 14 ani, dar m-am temut că nu o să iasă bine... Vedeți, uneori e vorba de un amestec de îndoială și de încredere.

Adică?

Nu o poți avea pe una fără cealaltă. Nu poate fi numai încredere în sine. Este și o foarte mare nesiguranță. Cred că tocmai această combinație de nesiguranță și de încredere îl face deosebit pe un artist.

În anii '60 ați stat departe de ce se întâmpla în muzica vremii. Vă doreați să vă auziți cântecele la anumite posturi de radio?

Nu-mi păsa de asta. Eu mi-am văzut de drumul meu, așa cum cei din Beatles și-au văzut de drumul lor. Exact asta îmi place atât de mult la Premiile Grammy și la industria muzicală. Cântăreții se respectă între ei. Nu este atât de multă invidie ca în cinematografie. Actorii de film spun mereu: „Ah, cum aș fi jucat eu rolul ăsta!...”. În muzică, fiecare dintre noi facem lucruri diferite, dar la Grammy stăm și îi admirăm pe cei care știu să scrie sau să interpreteze un cântec, tocmai pentru că fiecare o face atât de diferit. Competiția nu este atât de acerbă. Oricum, nu mi-am dorit să aparțin unui gen muzical sau altuia. Însă, e-adevărat, am fost împinsă de la spate să înregistrez cântece precum „Stoney End”. Sau vă amintiți „Woman In Love”, de pe albumul „Guilty”? Cred că a fost cel mai mare single al meu și nu l-am cântat niciodată pe scenă.

De ce?

Pentru că nu am fost niciodată de acord cu o astfel de filozofie, că „sunt îndrăgostită și aș face orice pentru omul meu”. M-am simțit ciudat să înregistrez un astfel de cântec, nu am vrut să-l cânt în concerte.

Cum priviți acum cântecele dumneavoastră de succes din anii '70 sau '80? Vă bucurați că le-ați înregistrat sau vă doriți să fi spus mai des „nu” și să fi rămas mai mult la cântecele în care vă simțeați mai comfortabil și, presupun, vă plăceau cel mai mult?

Mi s-a părut interesant să încerc. De aceea am vrut să fac un album cu muzică clasică, pentru că îmi place mult muzica clasică. Și m-am gândit: „Lăsați-mă să încerc.” De fapt, am și scris pe coperta albumului: „Este un proiect muzical pe care nu l-aș putea termina de finisat niciodată.” Însă casa de discuri mi-a cerut să nu spun asta. Mi-au spus: „Nu te scuza.” Întotdeauna mi s-a părut că l-aș fi putut face mai bine, însă a trebuit să respect termenul de lansare a discului. Dar nu regret. Nu.

Pare că vă bucurați că ați făcut acele discuri atunci când le-ați făcut și că vă bucurați că apoi v-ați întors la muzica pop tradițională atunci când s-a întâmplat asta.

Așa este.

Când a fost lansat albumul „Just For The Record” în 1991 (un cvadruplu CD, cu mari succese și cu înregistrări rare), părea ca o cheie de boltă a carierei dumneavoastră. De atunci ați mai înregistrat încă șase albume de studio. Credeați atunci că veți mai rămâne atât de activă după un astfel de album retrospectiv?

O, da, desigur. Ador să înregistrez. Îmi plac lucrurile intime. Îmi place intimitatea pe care o am cu muzica. Nu mă refer la a cânta pe scenă, nu în fața oricui. Nu așteptând aplauze. Nu îmi place foarte mult să cânt pe scenă.

Este surprinzător ce spuneți, pentru că ați fost plecată în turnee destul de mult în ultimii 17 ani.

Nu am susținut concerte timp de mai bine de 20 de ani până am revenit pe scenă în 1993. Și chiar și atunci, mi-am luat din nou angajamentul pentru un nou turneu abia când mi-am dat seama că mă voi simți comfortabil pe scenă.

Cum a fost?

Mi-a plăcut. Într-un fel. Nu îndeajuns încât să fac ce face prietena mea, Diana Krall, care cântă timp de 300 de zile pe an. Nu îmi place atât de mult. Cel mai mult am susținut 24 de concerte într-un turneu. Ultimul turneu a fost grozav, turneul european, pentru că îmi cumpăram lucruri pentru casa mea. Am cântat la fiecare 5-6 zile, așa că m-am putut ocupa și de cumpărături. A fost un turneu de shopping.

Mă gândeam că începuse să vă placă să susțineți concerte, dar acum cred că motivul principal pentru toate turneele pe care le-ați făcut din 1993 încoace îl reprezintă acțiunile de caritate.

Acesta este motivul principal. Din dorința de a face niște lucruri bune pentru cei din jur, pentru a dona niște bani organizațiilor în care cred, trebuie să aduni niște sume foarte mari. Din cauza impozitelor, ca să pot oferi 5 milioane de dolari Spitalului Cedars Sinai pentru programul de cercetare cardio-vasculară pentru femei, a trebuit să câștig 10 milioane de dolari.

Unii oameni ar putea să se întrebe de ce tocmai unui program de educație și cercetare cardio-vasculară pentru femei.

Suntem cu 50 de ani în urmă în acest domeniu, pentru că nu s-au făcut niciun fel de cercetări pe femei, doar pe bărbați. Femeile și bărbații sunt foarte diferiți atunci când vine vorba de afecțiuni cardiace. Au până și simptome diferite. Astăzi, cele mai multe victime ale bolilor de inimă sunt femeile. În plus, mai multe femei mor de inimă decât de toate tipurile de cancer la un loc. Vă vine să credeți? Așa că vrem să facem și puțină educație, să le convingem pe femei să meargă mai des la doctor, să învețe și să înțeleagă avertismentele pe care le dă inima.

Ce v-a determinat să vă creați propria fundație în 1986?

A fost Cernobîlul și toată nenorocirea de atunci. Am fost îngrozită de cât de fragilă este planeta asta... toată acele radiații scăpate în atmosferă, efectele lor asupra mediului. A început să mă intereseze modificarea climei. Am militat pentru dezarmare nucleară. De aceea m-am hotărât să fac această fundație și să adun primele fonduri pentru ea cu ajutorului acelui concert („One Voice”).

Într-un discurs pe care l-ați ținut la Harvard, în 1995, ați vorbit despre drepturile și obligațiile pe care le are un artist, de a participa la procesul politic. Înțeleg care sunt drepturile unui artist, dar ce ați vrut să spuneți prin obligații?

Noi, artiștii, avem o mare responsabilitate, pentru că oamenii se uită la noi și ne iau drept modele. Deci, trebuie să fim informați. Trebuie să citim. Trebuie să ne intereseze ce se întâmplă în jurul nostru.

V-ați făcut vreodată griji că ați putea fi atacată pentru că sunteți prea sinceră și directă?

Nu, niciodată, evident că nu. Pentru că dacă mi-aș fi făcut griji, n-aș mai fi spus multe lucruri. Nu mă gândesc la așa ceva. Nu-mi pasă. Dacă unii oameni nu-mi cumpără discurile pentru că nu le plac opiniile mele politice, n-au decât.

În ultima parte a acestui interviu veți afla, printre altele, de ce nu a candidat Barbra Streisand pentru un loc în Senatul American.

Povești despre o legendă - Barbra Streisand, așa cum e (I)

Ceremoniile Grammy de acum câteva zile au prilejuit un moment aparte: decernarea premiului „Personalitatea muzicală a anului”, acordat pentru contribuții excepționale în artă și acțiuni umanitare. Premiul a fost acordat anul acesta celebrei Barbra Streisand. Iată o scurtă trecere în revistă a premierelor și recordurilor de care Barbra și-a legat numele.

A primit un premiu Tony, echivalentul Oscarului pentru producții pe Broadway, pentru primul spectacol în care a jucat, „I Can't Get It For You Wholesale”.

 

A câștigat două premii Grammy, inclusiv la categoria „Albumul anului”, pentru primul său disc, „The Barbra Streisand Album”.

A obținut un premiu Emmy, echivalentul Oscarului pentru programe de televiziune, pentru primul său show tv, „My Name Is Barbra”.

A câștigat un Oscar pentru primul său rol în film, în „Funny Girl”.

Și a obținut toate aceste premii înainte să împlinească 27 de ani!!!

Din fericire pentru noi toți, nu s-a culcat pe lauri. A câștigat un al doilea Oscar pentru primul cântec pe care l-a compus pentru un film, „Evergreen - The Love Theme” pentru „A Star Is Born”.

A câștigat două Globuri de aur pentru primul film pe care l-a regizat, „Yentl”.

Contribuția excepțională la istoria muzicii și a filmului i-a adus Barbrei Streisand „Premiul pentru întreaga carieră” din partea Institutului American de Film și un Grammy pentru întreaga carieră. Ea este unul din cei numai doi artiști care au atins o asemenea performanță ieșită din comun. Celălalt este Fred Astaire.

În ambele domenii, Barbra a dat dovadă de o versatilitate excepțională. A strălucit în musicaluri, comedii și în drame în egală măsură. În muzică a ajuns Number One cu cântece devenite „clasice” precum „People”

sau disco („The Main Event/Fight”).

A fost nominalizată la premiile Grammy la categorii precum „Pop”, „Traditional Pop” sau „Classical” (la noi nu știe aproape nimeni că Barbra Streisand a înregistrat în 1976 un album cu lieduri semnate de Händel, Orff, Schumann sau Debussy!).

Premierele semnate de Barbra Streisand par să nu se oprească niciodată. Cu „Evergreen”, ea a devenit prima femeie-compozitor care a câștigat un Oscar la categoria „Cel mai bun cântec original pentru un film”.

Cu „Yentl”, a devenit prima femeie care a semnat o producție cinematografică majoră în calitate de producător, regizor, scenarist, actor în rol principal și interpret al coloanei sonore!!!

Avea numai 22 de ani când a câștigat Grammy la categoria „Albumul anului” cu „The Barbra Streisand Album”, fiind cel mai tânăr câștigător la această categorie timp de mai bine de 30 de ani. În plus, a adunat 5 nominalizări la categoria „Albumul anului” și 6 la „Cântecul anului”, mai multe decât orice altă femeie în istoria muzicii.

Să mai spunem că Barbra Streisand este singurul artist din istorie care a câștigat toate premiile majore în industria americană muzicală și de film: Oscar, Golden Globe, Grammy, Emmy și Tony. În plus, este singurul artist din istorie care a câștigat Oscarul și ca actor și în calitate de compozitor!!!

Acțiunile filantropice ale Barbrei Streisand sunt absolut impresionante. În 1986 a creat The Streisand Foundation, unde a donat până acum peste 25 milioane de dolari. Fundația ei a făcut peste 1000 de donații câtre organizații non-profit implicate în activități legate de protejarea mediului, lupta pentru drepturile civile, promovarea valorilor democrației, acțiuni pacifiste în întreaga lume, educarea copiilor, precum și cercetări pentru sănătatea femeilor. Cu puțin timp în urmă, Barbra Streisand a donat 5 milioane de dolari Spitalului Cedars Sinai pentru programul de cercetare și educare privind bolile cardio-vasculare ale femeilor, dar și 1 milion de dolari Inițiativei de protejare a mediului a lui Bill Clinton.

Deși va împlini 69 de ani anul acesta, Barbra nu pare să dorească să încetinească motoarele. Cartea ei, „My Passion For Design”, recent apărută, combină cugetările ei despre viață cu pasiunea pentru design și arhitectură.

Filmul „Litlle Fockers”, în care joacă, a avut premiera la sfârșitul anului trecut. Iar pentru 2011 mai are deja două filme pe agendă. În fine, recentul său album, „Love Is The Answer”, i-a adus cea de-a 8 nominalizare la categoria „Cel mai bun album pop tradițional” și cea de-a 41-a nominalizare din întreaga carieră.

Organizatorii Galei Grammy i-au smuls un interviu foarte interesant pe care vi-l ofer în zilele următoare.

Prostovanul român și premiile Grammy

Și au trecut și premiile Grammy... Nu mare lucru anul ăsta, mai nimic spectaculos... Lady Gaga tot cu acel „rrraaa-rrraaa” care îmi macină neuronii a câștigat 3 premii (parcă de ani de zile tot îl cântă și ia Grammy în fiecare an? ori pur și simplu n-o suport eu?) și tot cu „Bad Romance” îmi violează retina pe canalele tv de muzică... Parcă sunt fermecați americanii ăștia! Mult, 3 premii, enorm! Mocofanu' de Justin Bieber n-a luat nimic. Eminem numai două premii din 10 nominalizări. Prea mult încă. Iar cei de la Lady Antebellum, da, cinste lor, 5 premii. Americanii își prețuiesc muzica națională.

Dincolo de toate acestea mi s-au părut foarte interesante... detaliile. Celelalte lucruri, care nu stau neapărat în lumina reflectoarelor...

Întâi de toate, mi se pare absolut lăudabil faptul că americanii acordă astfel de premii pentru practic toate tipurile de înregistrări audio care ies pe piața lor. De la muzică, indiferent cum o fi ea (pop, rock, soul, rap, country, clasică, jazz, tradițională și așa mai foarte departe, dacă pot să spun așa...) și până la înregistrări pentru copii și audio-book-uri. Iată o privire mai de aproape în lista celor 109 (!!!) categorii de înregistrări pentru care se acordă Grammy, echivalentul pentru muzică al Oscarurilor.

Înregistrarea anului – „Need You Now” – Lady Antebellum. Frumos cântec. Restul celor nominalizate... obscure și mizere. Însă „Need You Now” nu a câștigat și la categoria „Albumul anului”... Dar a câștigat la categoria „Cântecul anului!” Ciudată le mai e logica... Să îmi spună și mie cineva care este acea majoră diferență, că pe mine nu mă duce capul...

Cel mai bun debut... nu a fost Justin Bieber. Nici nu înțeleg de ce a mai fost nominalizat puță asta, că voce n-are, cântecele-i sunt toate la fel, plus că de câțiva ani tot debutează... Mă rog...

Cea mai bună interpretare vocală pop feminină – Lady Gaga – „Bad Romance”. Mda... Inutil să mai comentez...

Cea mai bună interpretare vocală pop masculină – Bruno Mars – „Just The Way You Are”. Ei, da, chiar cântă bine băiatul ăsta! I-a bătut pe Michael Buble, Michael Jackson și Adam Lambert... Nu văd de ce l-au mai nominalizat pe bietul Michael...

La cel mai bun album vocal pop am o problemă! Să nominalizezi albume semnate de Susan Boyle (superbă!) și Justin Bieber (penibil!), dar să-i dai premiul lui Lady Gaga pentru un disc scos hăt-hăt în urmă, chiar mă apucă dracii!

Și mai am o problemă. Și mai mare! La categoria „Cel mai bun album vocal pop tradițional” a fost bătaie mare. Nume grele: Michale Buble, Barry Manilow, Johnny Mathis, Rod Stewart și iubirea mea, Barbra Streisand. A luat Sinatra din Canada. Trebuia să câștige Barbra! Da, sunt subiectiv și părtinitor! Și ce?!

La rockăială, R&B, alternative, rap și soul mi-a fost indiferent. La „country”, la fel. Lady Antebellum a mai luat aici trei premii. Bravo lor! Jazzul și gospelul american mi-au rămas necunoscute și anul trecut, așa că trec repede și peste categoriile respective... Mai sunt o mulțime de categorii latino, mexicane, hawaiene, indiene... M-am pierdut deja...

Vin categoriile cu albume pentru copii. Sunt uimit să văd la una dintre ele numele legendarei Julie Andrews, care a primit un Grammy pentru „Cel mai bun album pentru copii”. Un album pe care minunata artistă a înregistrat poezii și cântecele pentru cei mici...

Există și un Grammy pentru audio-book-uri și povești pentru copii. 5 discuri au fost nominalizate și aici, pe care apar nume foarte mari precum, Sigourney Weaver, Michael J. Fox sau Carol Burnett.

Există și categorii pentru coloane sonore. Au luat Grammy muzica din „Crazy Heart” și „Toy Story 3”, în fața filmelor „The Twilight Saga: Eclipse”, „Inception”, „Sherlock Holmes”, „Alice in Wonderland” sau „Avatar”.

O mulțime de categorii rezervate muzicii clasice. M-am uitat cu atenție peste toate, niciun artist român nu a făcut anul trecut un disc care să merite atenția celor care oferă Grammy... M-am gândit aici mai ales la Angela Gheorghiu...

O sărbătoare frumoasă... Nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă... asemănător (e mult spus, desigur!) în România. Avem premiile MTV România, unde trustul-mamă (sau -tată) își premiază artiștii, oricât de proști ar fi ei. De aceea nici nu îmi mai pierd timpul să mă uit. De multă vreme. Mai avem premiile pe care le acordă postul public de radio. O manifestare aproape anonimă, care nu interesează pe nimeni și care acordă premii pe baza preferințelor unor redactori muzicali... Rămân în fiecare an o mulțime de artiști neapreciați. Unii chiar merită să primească multă atenție. Punerea lor pe soclul pe care îl merită ar face bine nu doar acestor artiști. Ar atrage atenția prostovanului român, care nu știe decât de manele, de cluburi și de prea atâtea apariții efemere și afone... L-ar mai educa și i-ar mai deschide ochii, urechile și mai ales mintea. Ar vedea și el că există artiști care te emoționează până la lacrimi cu vocea lor, că există mari compozitori în România și nu doar utilizatori de programe computerizate generatoare de sunete, că avem orchestre impresionante și că avem artiști care au grijă de fiecare centimetru pătrat al costumului cu care urcă pe scenă, care sunt în stare să facă un spectacol întreg având la dispoziție doar un microfon și-atât. În țara unde încă mai plătim bani buni ca să vedem diverse și diverși mimând muzica și arta, ne-ar prinde bine un „Grammy” care să facă ordine printre mari artiști, pizdulice și cocalari. Să măture gunoaiele și să întindă covorul roșu pentru cei care merită, fie că aduc pe scenă muzica modernă, folclorul sau muzica clasică. Să nu mai fie nevoie să spunem „se cântă live”, că e stupid, ci doar atât: „Acest artist ne încântă!”...