Moartea bunicuței Constanța

Primesc în ultima vreme, din ce în ce mai insistent, invitații de a semna o petiție online intitulată "Luați-i peninsula lui Mazăre!", o inițiativă a ziarului constănțean Cuget liber. O idee abolut lăudabilă. Cu toate astea, o socotesc deja tardivă acum și, îndrăznesc s-o spun, naivă și inutilă... Să mă explic...

Îmi amintesc - și poate că și unii din cei care mă cunosc își amintesc - că am atins acest subiect în o mulțime de talk-show-uri pe care le-am moderat la televiziune în Constanța. Este o problemă care mă doare mai tare decât altele, atunci când vine vorba de orașul meu natal, pe care l-am lăsat în urmă cu aproape doi ani. Mi-a fost dragă zona peninsulară încă de când eram un copil. Și mi-a rămas la fel de dragă, e aidoma unei bunici care îți încălzește sufletul cu tot ce are ea mai bun și cu tot ce poate să-ți dăruiască. Când mi-e dor de Constanța, mă duc să văd în special această zonă a orașului... Oricum, în rest, mare lucru nu e de văzut, a rămas totul încremenit la momentul 1990. Însă, din păcate, vezi cum anii trec, bunica îmbătrânește tot mai mult, se gârbovește și se pierde, fără ca tu să poți face ceva pentru a opri toate acestea...

Văd clădirile vechi care au mai rămas în picioare. Unele sunt niște valori arhitectonice, altele sunt doar simple case care continuă să traverseze timpul, dar și acestea pun umărul la păstrarea parfumului unic al Constanței. O parte s-au pierdut deja și le mai putem vedea doar în fotografiile și vederile vechi... Văd ruinele antice care se luptă să scoată capul la lumină dintre bălării și mormane de gunoaie. Edificiul roman cu mozaic a rămas doar un obiectiv necunoscut, pe care nu îl mai vizitează nimeni. Băile romane din apropiere se prăbușesc sub povara indiferenței și a nesimțirii primăriei. Alte o mulțime de urme ale antichității zac îngropate în pământ. Le mai vede lumina doar când un excavator vine sa-și înfigă colții pentru a face loc unei vile moderne. Mai nou, în zona peninsulară urmează să se construiască un mall și o șosea. Asfalt și sticlă în cea mai frumoasă zonă a orașului Constanța, frumoasă tocmai prin ceea ce nu poți găsi și vedea în alte locuri...

Mă gândesc la zonele cu ruine antice care împodobesc Atena, Roma sau Istanbul. Sunt locuri care au făcut, printre altele, faima acestor orașe. Încerc să-mi imaginez cât de frumos ar arăta Constanța în urma unui proces de conservare a acestor clădiri vechi, unice... Cum ar arăta Constanța dacă toate urmele antichității ar fi protejate și puse în valoare...

Mă tem că deja este prea târziu... Mazăre nu va avea niciodată nostalgii și sensibilități estetice pentru orașul pe care îl conduce. Nimic din toate astea nu s-ar potrivi cu Formula 1 pe apă sau cururile goale de brazilience... Dar mă tem că, la urma urmei, nu Mazăre este cel mai vinovat pentru distrugerea iremediabilă a celei mai frumoase zone a orașului meu natal, ci constănțenii înșiși. Cei 20% din locuitori care l-au votat din nou la ultimele alegeri locale, pentru că le-a gâdilat lunar burțile cu un pui și-o sticlă de ulei, dar și restul, pentru că nu au ieșit la vot, ca să schimbe ceva din această stare de fapt. Ori pentru că măcar nu au încercat...

Cine să facă proiecte pentru accesarea fondurilor europene? Cine să pună osul la treabă? Cui îi pasă că peninsula se duce dracului și că în câțiva ani vom vedea și acolo vile noi și sedii ascuțite de bănci și de firme? M-am resemnat. Nimic nu se mai poate schimba în Constanța. Luați-vă gândul și puneți-i cruce! Bunicuțo, ai fost frumoasă, ai fost bună, ne-ai încălzit sufletele, dar, gata!, mori odată, să scăpăm de grija ta, să putem aduce în loc una tânără, cu cracii lungi și cu fusta scurtă. Vremea ta a trecut!...

* Mulțumesc Constanța Blog (http://www.constantablog.net/) pentru fotografiile puse la dispoziție.

** Puteți citi petiția "Luați-i peninsula lui Mazăre!" la adresa:

http://www.petitieonline.ro/petitie/luati_i_peninsula_lui_mazare_-p49166053.html

Eroism

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns să vedem în fiecare zi lacrimile vărsate de amărâții cu salarii și pensii ciopârțite ori de cei peste care au năvălit puhoaiele, televiziunile s-au repezit hulpave la încă o pradă suculentă, victimele accidentului aviatic de la Tuzla. Este musai să știm cum o duzină de militari au fost găsiți carbonizați într-un perimetru de numai 2 metri pătrați, printre eternele fiare contorsionate ale agregatului. Trebuie neapărat să vedem și să auzim, dacă se poate în direct, cum familiile victimelor își smulg părul din cap de durere. Cum la fel de obligatoriu este să savurăm cele mai căutate - dar nu întotdeauna cele mai fericite - metafore în legătură cu soarta crudă a celor 12 nefericiți... Mai mult, ca o găselniță menită să emoționeze până la nivelul 110%, se vorbește acum despre eroismul celor aflați la bordul avionului prăbușit. Iertate să-mi fie ceea ce unora ar putea să li se pară cinism și insensibilitate, însă nu mă duce capul să pricep de ce un accident de muncă (nu asta este la urma-urmei acest tragic eveniment?) cauzat de o eroare umană, ar trebui să fie numit eroism. Poate ar trebui să-l căutam în altă parte. Nefericita asta de țară dă în fiecare zi o mulțime de dovezi de eroism. Și nimeni nu mai dă de mult nici doi bani pe ele...

Cum mi-a schimbat Michael Jackson viața

Înainte de 1992 știam destul de puține lucruri despre Michael Jackson. Cred că nici nu mă interesa foarte mult... Dacă ar fi să încerc să mă gândesc la primul moment în care am auzit depre el... Mda... Cred că era o seară de iarnă, la începutul lui 1983... Curentul electric era oprit, afară era zăpadă, noi stăteam în bucătărie la lumina lămpii și ascultam Programul 1 la un radio cu baterii. Era emisiunea "Orele serii" cu celebrul Viorel Popescu. Îmi amintesc și acum, au difuzat "Billie Jean" și la final au zis ceva de genul: " A fost Michael Jackson cu o melodie din clasamentele muzicale americane." Atât. Apoi, în liceu, prin '88 sau '89, colega mea de bancă mi-a împrumutat vinilul original "Thriller". Țin minte și acum că discul avea o husă interioară de hârtie cu textele cântecelor și cu desene făcute chiar de Michael. Nu mai văzusem ceva de o asemenea calitate... O vreme a mai scăpat câte un cântec pe la radio. Pe la televizor și mai rar, apoi deloc. Cel mai mult îmi plăcea de la Michael "Man In The Mirror".

Apoi, în vara lui 1992, bunul meu prieten, Dragoș, care s-a și prăpădit între timp, mi-a spus că Michael Jackson o să susțină un concert în România și că trebuie neapărat să mergem la București să îl vedem. Ca argument, multă vreme m-a chinuit cu două casete audio poloneze cu albumul "Dangerous". Aproape că nu puteam să le mai suport. Mi se păreau atât de zgomotoase și fără noimă... Eu eram îndrăgostit de Angela Similea... Mai mult de gura prietenului meu mi-am luat bilet la concert.

Până la urmă, la concert am ajuns singur. M-a uimit câtă lume se adunase pe stadion... Din aproape în aproape, după niște lupte și chinuri inimaginabile, până la începerea concertului, am ajuns chiar la bara de protecție din fața scenei. HABAR N-AVEAM CE O SĂ URMEZE...

ACEASTA A FOST CLIPA ÎN CARE TOTUL S-A SCHIMBAT PENTRU MINE. ȘOCUL A FOST ATÂT DE MARE ÎNCÂT ÎN ACEL MOMENT MI S-A ȘTERS DE PE CREIER ABSOLUT TOT CE ÎNSEMNASE PENTRU MINE MUZICĂ PÂNĂ ATUNCI! MOMENTUL A FOST ABSOLUT COLPEȘITOR! UNA DIN ACELE EXPERIENȚE PE CARE NU LE MAI UIȚI NICIODATĂ!... Chiar și acum, când revăd înregistrarea (uite-ma și pe mine, acolo, în fața scenei... sunt cu gura căscată!!), mi se ridică părul pe mine... Niciun cuvânt nu ar fi suficient de potrivit pentru a explica exact ce am simțit în timpul acelui concert. Și nici nu am să încerc să găsesc. Oricum, s-a scris mult prea mult pe tema asta. În plus, trebuie să fi trăit experiența asta, nu să o vezi la televizor sau să o auzi povestită de alții... Și aș vrea să mai spun ceva. Momentul "Will You Be There" a fost clipa în care nu am mai suportat frumosul și m-au podidit lacrimile...

Zâmbetul lui de la 1:50 mi se pare de pe altă lume... Ca și îngerul care coboară din cer ca să-l îmbrățișeze... "Will You Be There" mi s-a părut a fi cel mai frumos cântec din lume, până a apărut "Stranger In Moscow".

Am plecat alt om de la concert... Acasă au urmat, firesc, o mulțime de lucruri pe care nu le mai făcusem niciodată... Discul "Dangerous" ascultat mult peste limita de suportabilitate a celor din jurul meu. Posterele cu Michael mi-au umplut camera, spre disperarea mamei mele. Goana după toate albumele lui. Colecție cu toate articolele care apăreau în presă (habar nu aveam atunci că o mulțime dintre ele erau doar niște prostii). Orice fotografie apărută undeva, oricât de mică, era un bun prețios. Mi-am lăsat plete (ce scandal acasă, cu ai mei!!!). Am avut bunul simț să nu încerc să-i imit mișcările, sunt un anti-talent în materie de dans, dar i-am admirat pe cei care știau să danseze ca Michael...

Din prea-plinul care mă copleșea, am simțit nevoia de a împărți toate astea cu alți oameni... Așa am ajuns să îi cunosc pe cei care se întâlneau la Fan Clubul Michael Jackson din Constanța. Prin președintele clubului, Eugen, am ajuns la un post local de radio unde am început, în 3 aprilie 1994, să facem emisiunea săptămânală "Heal The World", dedicată lui Michael, cu muzica lui și cu informații despre viața sa. La început avea o jumătate de oră și o realizam cu cel care este cunoscut acum sub numele de DJ Vali Bărbulescu. Apoi am căpătat o oră de emisie pe săptămână. La fiecare aniversare a emisiunii am primit două ore. După știința mea, a fost singura emisiune radio săptămânală din Europa dedicată lui Michael. A durat 200 de ediții, timp de exact 4 ani. Am câștigat prieteni formidabili, pe unii dintre ei îi mai am și azi. Irina, Elena, Răzvan, Ionela, Anca, Luiza, Cătălina, Bogdan, Emi. Andreea, Cristina și Daniela m-au ajutat enorm cu înregistrări rare și cu informații corecte, reale, precise despre Michael. Cel mai probabil, fără ajutorul lor rămâneam un diletant... Au fost ani atât de frumoși...

Emisiunea "Heal The World" a însemnat doar începutul drumului meu în presă, în radio și în televiziune. De aceea, am s-o spun de câte ori voi avea ocazia: MICHAEL JACKSON MI-A SCHIMBAT VIAȚA. Dincolo de ceea ce fanul simte pentru acest artist fără egal, MI-A ADUS PRIETENI DE SUFLET ȘI MI-A DETERMINAT DRUMUL PROFESIONAL.

Nu vreau să mai spun nimic în plus. Nici ce a însemnat pentru muzică (this is not it yet!), nici ce cred despre Michael-omul (nu cred că suntem capabili să înțelegem un astfel de suflet), nici ce părere am despre viața lui intimă și despre excentricitățile lui. Vreau doar să spun că nu mă tem să cred că Michael a fost un geniu muzical. Și că îl consider pe Michael un Trimis.

Cultura lui Mother Fucker

Sunt fericit! De ceva vreme ascult cu încântare teatru radiofonic pe www.eteatru.ro. Crearea acestui portal a fost o idee absolut senzațională! Să ai acces cu atâta ușurință la o parte din comorile inestimabile pe care le deține Radio România nu e puțin lucru. Să poți să asculți tot timpul voci precum Beligan, Caragiu, Vraca, Birlic, Dina Cocea, Adrian Pintea, Gina Patrichi și alți nenumărați actori uriași ai noștri, mi se pare un privilegiu enorm.

E frumoasă și ideea de a ilustra pauzele dintre piesele de teatru cu una, două înregistrări muzicale. Așa că am ascultat de fiecare dată cu mare plăcere mici bijuterii de muzică clasică, dar și melodii interpretate de Louis Armstrong ori Judy Garland. De aceea, am fost astăzi absolut șocat și revoltat să aud, între "Diana și Tuda" de Luigi Pirandello și "Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu, o "partitură" așa-zis "modernă", în care un negrotei din Bronx, probabil, n-a făcut altceva decât să răcnească "mother fucker!". Nu fac deloc parte din categoria celor care strâmbă din nas la auzul unor astfel de prestații. Însă 4 minute de "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", "mother fucker!", asortate cu bubuieli și scârțâieli, pe un canal audio care își propune să bucure sufletul cu teatru radiofonic, au fost mult prea greu de suportat...

Mă întreb dacă bucățile "muzicale" de acest gen, care mai scapă în fluxul radio de pe www.eteatru.ro, fac parte dintr-un playlist generat automat (atunci rușine celui/celor care a/au făcut selecția muzicală!!) sau nu e vorba decât despre "opera" vreunui puștan cu hârtiuță de colaborator de weekend, care n-a auzit în viața lui de Edith Piaf, Barbra Streisand, Doina Badea sau Antonio Vivaldi... Dar ce vină am eu pentru asta???

Plecăciune, Majestate!...

M-am codit săptămâni la rând să scriu despre lansarea acestui disc, pentru că mă simt prea mic și prea prost în comparație cu acest Om, ca să îmi pot permite să emit aprecieri sau observații. Însă nu mi-a dat pace prea-plinul sufletului, bucurat de frumusețea și bogăția spirituală a albumului "Miscellanea". Și-atunci am dorit să împart în felul ăsta câte ceva cu cei care vor dori...

Despre Radu Beligan nu mai știu când am auzit prima dată. E "acolo" de când mă știu, de când îmi place teatrul... Mama mi-a cumpărat "plăci cu povești", așa că am ascultat teatru radiofonic încă înainte să merg la școală. Sunt un fan fanatic al genului. Dintre sutele de înregistrări pe care le am, pe toate tipurile de suport, cele mai multe sunt cu Radu Beligan. Pe unele le știu pe dinafară. Am avut privilegiul să îl văd și jucând pe scenă, am avut și fericirea să îi stau dinainte, când l-am rugat să-mi acorde un autograf. De fapt, au fost mai multe autografe... Mi-aduc aminte că, la Constanța, când a venit cu una din piesele în care juca, m-am dus la cabină, după spectacol, cu un buchet de trandafiri, dar și cu cărțile sale și cu toate cd-urile cu piesele de teatru radiofonic pe care le aveam și în care juca. Eram atât de tulburat și de emoționat că puteam să-i stau în preajmă, încât n-am mai avut puterea să-i spun că nu vroiam decât să-i arăt astfel cât de important este pentru mine. Așa că, desigur, în absența unor minime lămuriri de bun simț, o fi crezut că sunt vreun vânător de autografe disperat. Și, cu incredibilă răbdare, mi-a dat câte unul pe fiecare disc, carte și program!!... Vă mulțumesc, Majestate!

Când l-am rugat să-mi acorde privilegiul de a mă include pe lista sa de prieteni pe Facebook, eram aproape convins că pagina respectivă era întreținută de un administrator, chiar dacă știam că Maestrul e un fan al Internetului. Ceva mai târziu, când mi-a trimis un scurt mesaj, m-am lămurit că lucrurile nu stăteau deloc așa cum am crezut inițial și câteva zile bune nu am mai vorbit prietenilor decât despre asta...

Lansarea audiobook-ului "Miscellanea" a fost una din puținele sărbători care mi-au luminat zilele de când mă aflu în București. Mi-am desfăcut cd-ul încă înainte să înceapă lansarea discului și conferința de presă și m-am bucurat de el ca de un sfânt odor... Mica sală de la Teatrul Național unde a avut loc lansarea s-a umplut de lumină odată cu intrarea Maestrului. I-am sorbit fiecare cuvânt. M-am bucurat. Mi-am umplut inima și sufletul. M-am întristat când l-am auzit că a obosit să mai joace la radio, în piesele de teatru radiofonic... M-am înfuriat când l-am auzit pe Radu Beligan spunând că abia târziu a putut înregistra la Humanitas audiobook-ul "Contrabasul" de Patrick Süskind, doar pentru că un anume director, "liiceanu" (ei, da, așa am vrut să scriu, cu literă mică!), nu îl înghite pe cetățeanul Beligan...

Nu m-aș încumeta să vă recomand o înregistrare sau alta de pe acest disc. Mi-aș rupe de la suflet și, oricum, ar fi prea mare blasfemia. Mai bine cumpărați-l. Oricum, chiar plătind oricât, veți socoti că e gratis, pe lângă ce primiți în schimbul banilor... Însă aș vrea să știți că m-a tulburat enorm să ascult poezia pe care Radu Beligan a recitat-o la admiterea la Teatru, în fața Luciei Sturdza Bulandra.

Dar ar trebui să ascultați și "Sonetul 66" al lui Shakespeare. Și scrisorile lui Creangă către Eminescu. Și "Sara pe deal". Și Topârceanu. Și Bacovia. Și "Notele de insomniac".

Nu-i acest disc un audiobook de ascultat în gipan, pe drumul până la mall, ci o licoare neprețuită de degustat picătură cu picătură în ceas tihnit de seară, în singurătate sau lângă oameni aleși ori dragi inimii... Puțin din caseta cu comori neprețuite ale sufletului...

Plecăciune, Majestate!... Și mulțumiri.

Întrebări fără răspuns... Deocamdată.

Câte țepe le mai trebuie acestor nemernici, ca să priceapă în cele din urmă că oamenii s-au săturat de nemerniciile lor?

Câte strigăte de disperare mai vor acești netrebnici, ca să înțeleagă că oamenii au ajuns la limita ultimă a suportabilității?

Câte huiduieli mai trebuie să audă acești criminali ca să li se facă - în sfârșit! - rușine și să se ducă în fundul pământului?

Câtă nesimțire și nepăsare ne vor mai arăta Băsescu, Boc, Udrea, Berceanu și Videanu, înainte să li se arate că nu sunt nemuritori în scaunele pe care le ocupă?

Cât mai vor și mai pot românii să înghită, înainte să se trezească?

Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi…

(Mihai Eminescu)

HD

Tot visând degeaba în fiecare noapte că o să ajungă președinte - director general la TVR, doamna Raluca Turcan și-a cam pierdut răbdarea să mai aștepte. Mai nou, se ridică în picioare și bate cu pălmuța în masă la Comisia de Cultură a Senatului cum că "de unde își permite, dom'le, Televiziunea Română să deschidă încă o stație locală, la Hunedoara, TVR HD?" inpolitics.ro, care citează incidentul cu pricina petrecut ieri, mai spune că abia într-un târziu membrii comisiei i-au explicat reformatoarei că HD înseamnă "high definition", adică televiziune cu o calitate superioară a sunetului și imaginii și nu Hunedoara.

Astăzi, doamna Turcan a anunțat că dă în judecată inpolitics.ro pentru insultă, pentru că a creat și difuzat știri false despre activitatea ei. Normal. ;)

Post

S-a dus şi Eurovisionul ăsta... Dar, deşi au trecut deja câteva zile şi lucrurile s-au mai calmat un pic, încă „frige” destul de tare tot ce s-a întâmplat la Oslo. Şi, aşa cum spuneam, o să avem multe de povestit şi de întors pe toate părţile şi concursul de anul ăsta...

Am să iau lucrurile pe rând, aşa cum arată clasamentul, de jos în sus...

25. Marea Britanie – Ah, ce satisfacţie teribilă am, când îmi amintesc cum ne desfiinţau nişte ziare englezeşti înainte de concurs, spunând că România, alături de Finlanda şi de Rusia, ar trebui să-şi frângă mâinile de ruşine pentru piesele slabe pe care le prezintă anul acesta la Eurovision. Acum, uitaţi-vă cu câtă mândrie îşi „poartă” Marea Britanie ultimul loc din clasament! Când o fi fost scris cântecul lor, la începutul anilor 80?

24. Belarusul şi cu fluturii lui – Penibil...

23. Irlanda – Ascultând încă o dată piesa lor, mi-am dat seama şi mai bine cât de banală e şi ce voce mediocră au trimis... Unde sunteţi voi, Johnny Logan şi Linda Martin?

22. Moldova – Nu mi-au spus nimic nici de data asta. Aşa că nu le-am dat 1,19 euro cu TVA inclus. Nu au meritat.

21. Cipru – Cântec cu adolescenţi în jurul focului de tabără. Staţi bine pe locul ăsta.

20. Norvegia –Ţara organizatoare a trimis anul ăsta la concurs un top model care a încercat să cânte, însă fără prea mare succes. S-a văzut şi în rezultatul final. Pe merit.

19. Islanda – Unul din cele câteva cântece de care m-am îndrăgostit „la prima auzire” la ediţia asta! Absolut fantastică melodie, cu un sound irezistibil, o declaraţie de dragoste plină de sinceritate şi de optimism, pe o voce excelentă! Europenii au fost fraieri şi de data asta! Pierderea lor.

18. Portugalia – Şi ea tot la locul potrivit. O „cântăcioasă” care a luat cu prea mare dificultate notele joase, iar pe cele de sus le-a cântat doar în falset, dacă nu le-a falsat de-a dreptul.

17. Bosnia-Herţegovina – Şi de data asta, prea zgomotoasă pentru mine.

16. Albania – Excelentă din toate punctele de vedere! Merita să fie în Top 5...

15. Spania – Cântec interesant, depănând o poveste, voce foarte bună, punere în scenă frumoasă. Partea cu „invazia” scenei nu făcea parte din scenariu. Noroc că cetăţeanul catalan nu a pus şi o bombă pe scenă, ca să fie protestul secesionist complet. Un mare minus pentru partea de securitate a organizatorilor, care au fost luaţi absolut pe sus de incident. La cât sunt de paşnici, de naivi şi de inocenţi scandinavii, nici nu mă miră... La cum le mănâncă imigranţii arabi şi asiatici alocaţiile şi ajutoarele sociale...

14. Israel – Încă o dată, o baladă frumoasă urlată şi răcnită pe arătură. Oribil. Au primit mai mult decât au meritat.

13. Serbia - Un Tokio Hotel transgender hidos, sărind şi sughiţând pe scenă. Plus Bregoviciul pe care îl urăsc, de când l-am auzit cât folclor românesc a furat. Marş acasă!

12. Franţa - Stupid. Melodie de plajă.

11. Rusia – Sărman şi patetic. Boooo!!!

10. Ucraina – Cântec minunat, dificil de cântat live. Cântăreaţă foarte bună. Şi frumoasă. Merita un loc mai bun, după părerea mea.

9. Georgia – O interpretare excelentă, un cântec foarte bun, o frumoasă foc!

8. Grecia – O, nuu!! Eurovision-ul e un concurs de cântece, nu de împrăştiat hormoni de gorilă pe scenă! Categoric, nu!

7. Armenia – Bună, dar nu foarte bună. Locul 7 a fost suficient.

6. Belgia – Too soft, too lazy... Almost boring.

5. Azerbaijan – Cântecul rămâne unul rafinat, superb, după părerea mea, dar Safura nu a fost în cea mai bună zi a ei. Am crezut multă vreme că „Drip Drop” o să câştige, dar, sâmbătă seara, locul 5 mi s-a părut corect.

4. Danemarca – Prea comercială şi prea prăfuită, sună ca Baccara ori ca BZN. Şi mai e şi cântată fals... Incredibil că a primit atâtea puncte!...

3. România – Ai noştri au fost excelenţi şi de această dată, chiar dacă uşor crispaţi... Oricum, a fost absolut fantastic faptul că am primit puncte, şi încă multe, de la ţări de la care, de obicei, nu primeam niciodată nimic, Suedia, Norvegia sau Marea Britanie, care ne făcuse praf în presă cu doar câteva zile înainte. „Playing With Fire” merita chiar locul 2. E bine şi aşa, oricum. Foarte bine! Felicitări!

2. Turcia – Din nou, NU! Mult prea sus.

1. Germania – Ei, daaaa! Un cântec fresh, sincer, simplu şi irezistibil. Iar dulceaţa asta de fată m-a cucerit definitiv cu look-ul ei! Rochie simplă, neagră, nimic pe fundal, doar ea şi sinceritatea declaraţiei sale de dragoste. Cui nu i s-a întâmplat să se învârtă ca un satelit în jurul altcuiva, pierdut iremediabil în aburii iubirii? Da, nemţoaico, ţi-ai meritat întreaga grămada de puncte adunată din toată Europa. Restul bârfelor şi comentariilor răutăcioase nu fac nici cât o ceapă degerată. La anul mergem la Berlin! Yupiiiii!!!...

O notă mare pentru NRK, televiziunea organizatoare. Un exemplu de profesionalism desăvârşit, eleganţă în simplitate, un show de televiziune sobru, dar plin de culoare şi de lumini senzaţionale, un sunet pe scenă ca pe cd, intermezzo-uri video înregistrate - absolut senzaţionale. Până şi fontul informaţiilor afişate pe micul ecran era impregnat de bunul gust tipic scandinavilor. Mulţumim, Norvegia!

Eurovision 2010, cu bune şi cu rele

N-am mai scris în ultima vreme aici, prea scârbit de atâtea mizerii cu care ne copleşesc Băseştii, Bocii, Elenele, Videnii şi Bercenii, prea întristat de suferinţa bătrânilor şi a celor ce se zbat cinstit pentru fiecare dumicat de pâine... Mi-am lăsat la o parte cele dragi sufletului meu, ca să zac în faţa televizorului şi să văd până unde merge nesimţirea acestor personaje şi cât or să mai aştepte românii până să îndrăznească să facă, în cele din urmă, ceva...

Nici despre discul cu poezii pe care l-a lansat săptămâna trecută Radu Beligan nu am scris, deşi a fost unul din rarele momente care mi-au primenit sufletul în ultima vreme. Promit să îmi adun gândurile şi să scriu foarte curând. Sunt lucruri importante de spus şi trebuie spuse, chiar şi cu o oarecare întârziere... Dar pentru că „arde” acum Eurovisionul, o să mă refer astăzi la el.

La Eurovision mă uit încă de pe vremea lui Ceauşescu. E drept, atunci nu puteam vedea decât melodia câştigătoare, dacă era „cuminţică” sau mai ales dacă era „de pace”, cu mesaj... După 1989 n-am mai scăpat nicio ediţie transmisă integral şi în direct la TVR. Şi chiar dacă aproape în fiecare an am fost dezamăgit de sila şi de sictirul cu care ne tratau europenii la momentul votului, am continuat să rămân fidel concursului şi să-l urmăresc cu pasiune, inclusiv selecţia naţională. Mi-am spus mereu că important era să participăm, să fim acolo. Dar după locul modest obţinut de „Pe o margine de lume” cu Nico şi Vlad Miriţă, în care am crezut orbeşte – ei au fost absolut senzaţionali -, am fost atât de dezgustat de felul în care i-au tratat telespectatorii din ţările participante, încât mi-am promis că nu o să mă mai uit niciodată la Eurovision, aşa că anul următor nici n-am mai urmărit selecţia naţională. Dar nu m-am putut abţine şi tot am tras cu ochiul la concursul „mare”... În fine... Acum sunt iarăşi fan devotat al ESC...

Multe de spus şi despre ediţia din acest an... Primele lucruri care îmi vin în minte... Imaginea, luminile, sunetul sunt absolut senzaţionale, aproape incredibile pentru un show tv transmis în direct. Norvegienii nu se dezmint... O mulţime de cântece bune... Surprinzător de multe balade... Multe voci bune... Multe voci proaste... Am să le iau pe toate pe rând, începând cu prima semifinală, aşa cum le-am perceput în direct. La prima impresie.

Semifinala I

Moldova – Nu s-a remarcat prin mare lucru. Nu mi-a atras atenţia decât saxofonistul care ţinea cu orice preţ să-şi mişte cât mai vizibil şoldurile. Nu meritau să se califice. Sorry, fraţilor...
Rusia – Patetic şi demn de milă băiatul ăla „pierdut şi uitat” în zăpada moscovită improvizată pe scenă. Voce slabă. Alţii care s-au calificat fără să merite...
Estonia – Jenibili
Slovacia – Voce slabă, până la final şi-a pierdut şi suflul. Prea mult verde, cu orice preţ să-mi bage „ecologismul” lor în ochi. În afară de ritmul interesant, mai nimic.
Finlanda – Dumnezeule, ce blonde sunt astea!!! Şi nici măcar nu sunt frumoase. Limba îngrozitoare şi ritmul ungro-finic mi-au tăiat cheful de Finlanda. Oricum nu s-a întâmplat mare lucru pe scenă...
Letonia – Un cântec bun, până la urmă aproape stricat de tracul solistei, care de altfel avea voce bună, însă emoţiile au dat-o gata.
Serbia – Prea „Bregovici” (nu-l mai pot înghiţi după cât a furat din folclorul românesc!), prea manelistic. Iar sexualitatea absolut incertă, de cârtiţă blondă, proaspăt ieşită la lumină din muşuroi, a solistului (cică!), mi-a dat o stare de iritare suplimentară. Şi totuşi au reuşit să se califice!!
Bosnia-Herţegovina – Voce foarte bună, dar cântecul prea zgomotos pentru gustul meu, prea „rock”... Nu de ajuns, după părerea mea, suficient după telespectatorii concursului. S-a calificat.
Polonia – Mi-a plăcut povestea cu prinţi şi prinţese, mi-au plăcut costumele. Tenorul – voce excelentă, ea - un pic cam leşinată şi puţin „pe lângă” la final... Meritau, totuşi, să meargă în finală...
Belgia – Un om şi-o chitară. Atât. Parcă puţin cam puţin... Parcă a lipsit ceva... Dar merge şi el mai departe..
Malta – Fata cu aer de Liza Minnelli. Cântec foarte bun, voce la fel. Uşor de fredonat şi de lălăit, greu de cântat. Dar fata s-a achitat cu brio de sarcina ei. Merita din plin să se califice. Eliminarea mi s-a părut o nedreptate.
Albania – Voce excelentă. Pasajul de mijloc la vioară mi-a plăcut mult. Interesante şi vocile din spate. Ritm. Energie. Cântec bun. Îşi merită locul din finală.
Grecia – O, nuuu!! Aceleaşi tipare greceşti uzate + o mulţime de interjecţii „gorilistice”. Probabil că asta i-a convins pe europeni, de au calificat-o...
Portugalia – Cântec interesant, interpretat corect, dar fără vlagă. Cam leşinată fata pe notele înalte... Se pare că nu a contat. Şi asta s-a calificat...
Macedonia – Voce excelentă, cântec bun. Mai puţin potrivit pentru scena asta „echipamentul” dansatoarelor, aducea a bordel...
Belarus – Mai nimic de spus. Şi asta nu e deloc de bine. Aripioarele de fluturaşi se potriveau mai degrabă la emisiunea pentru copii de duminică dimineaţa. Or fi votat-o copchiii?? Că altfel nu pricep cum a intrat în primele 10!
Islanda – O, daaaaa!!! Cântec superb, îl ţin minte de la prima audiţie, voce splendidă. Energie în clocot. Grăsana se mişca mai mult pe loc, să nu crape scena de plexiglas sub ea. E în Top 5 în finală, după părerea mea... Fantastică încheiere a primei semifinale!

Semifinala II

Lituania – 5 găligani care se jucau cu instrumente muzicale colorate, de plastic, cred. N-am reţinut ce cântau... Ireproductibil... Ăştia erau cei cu chiloţii cu paiete? Acasă cu ei!
Armenia – Super-sexoasă. Vocea nu la fel de grozavă. Nu m-am prins ce era cu vaza aia... sau urna... funerară... sau ce-o fi fost... iar la chestia cu sâmburele de caisă, cred... prea profund pentru mine, la Eurovision... Da’ merg şi ei mai departe.
Israel – O baladă frumoasă stricată de un individ care n-a făcut decât să răcnească şi să o ia pe arătură de la jumătate încolo. Absolut deranjant! Comunitatea evreiească din Europa şi-a făcut datoria şi l-au calificat. Nu merita.
Danemarca – Foarte comercială. Prea comercială. Plus că suna ca Baccara sau BZN. Eu am spus nu. Votanţii au spus da. Păcat.
Elveţia – Plată. Ta-ra-ram, ta-ra-ram... Plus salturile solistului, de fluturaş... Neaaaa...
Suedia – Cântec bun. Chitara a dispărut... nu ştiu unde. Plete blonde. Voce tremurată. Nu s-a calificat. Surpriză în Scandinavia!
Azerbaidjan – De departe, cu 10 clase peste toate celelalte! Un cântec atât de rafinat, cum n-am mai ascultat de multă vreme la Eurovision! Vocea excelentă. „Ambalajul” – mmmmm... Trăznet!!! Chiar dacă nu va câştiga concursul, cum nici nu m-ar mira, la gusturile fără gust ale europenilor, am câştigat un cântec pe care o să-l includ tot timpul în playlistul meu. Safura, eşti fantastică! 13 points!
Ucraina – La început m-a surprins gluga de sado-maso, deşi ştiam refrenul apocaliptic: „Mesajul este foarte clar, sfârşitul este foarte aproape.” Însă m-au impresionat şi vocea, şi frumuseţea solistei. Şi până la urmă a sunat bine şi cântecul. Şi-a meritat locul câştigat în finală.
Olanda – O, nuuu!!! Păpuşile mecanice, căsuţa „de turtă dulce”. Sha-la-lie, sha-la-la. O glumă. Proastă. Ce selecţie naţională or fi avut ăştia??
România – Offf... Cât oi avea pulsul? Nici nu cred că pot să mă concentrez, să ascult cu atenţie vocile, să urmăresc toate detaliile. Văd, fugar, mici amănunte... Au ochii măriţi de trac. Ovi are o venă umflată pe tâmpla dreaptă. Vine blestemata aia de notă înaltă pe care Paula nu reuşeşte niciodată s-o cânte pe cât de sus îi cere partitura... A cântat-o corect!!! Slavă Domnului! Hai, să se termine, mai repede!... Au cântat perfect!!! Frica i-a stimulat şi au dat tot ce au putut! Sala are o reacţie ok. Ufff!!!
Slovenia – Ce mai contează acum? Oricum, nu e mare lucru de capul lor!
Irlanda – Nu se dezmint. Din nou o baladă. Destul de cantabilă. Genul lor, stilul lor. Tipic irlandez. Destul de bine cântată, mai puţin finalul, unde solista pur şi simplu nu a putut sa ia ultima notă şi s-a auzit doar backing-ul. Însă a mascat foarte bine. Dovadă că s-au calificat. Nu prea era cazul...
Bulgaria – Un cîntec care mi-a plăcut de când l-am auzit prima dată, acum câteva săptămâni. Excelent. Uşor de fredonat. Nu e asta cheia succesului la Eurovision? O voce foarte frumoasă şi puternică. Look de golan, prinde la dame. A fost singurul artist la Eurovisionul ăsta care a şi dansat în timp ce cânta. După părerea mea, era de Top 3 chiar şi în finală. Dar pe mine nu m-au întrebat nimic cei de la Eurovision. Păcat. Merita finala.
Cipru – Generaţia teenagers importată din Anglia. N-a sunat rău, dar nu merita să se califice...
Croaţia – Ooo, ce frumuseţe, pe toate planurile!!! Rar mi-a fost dat să văd o trupă de fete care să arate superb, să cânte foarte bine şi să aibă şi cântec pe măsură. Printre preferatele mele! Trei zâne! Păcat că nu s-au calificat. Nu înţeleg ce vrea europeanul, de fapt!!!
Georgia – Încă o frumuseţe din Est. Voce vizibil exersată în music-hall-uri. Foarte bună! Amuzant baletul cu cei doi bărbaţi care au târât-o pe toată scena. Mă tot întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă o scăpa vreunul pe jos... J Oricum, şi-au meritat biletul câştigător.
Turcia – Acorduri şi ritmuri de la Bosfor cu sonorităţi rock. Nu prea diger cu plăcere. Parcă nu prea se pupă. N-am înţeles de ce se tot chinuia „roboata” să-şi secţioneze braţul cu polizorul... Unora le-a plăcut, aşa că osmanlâii s-au calificat.

Avem deja ce comenta un an de zile de-acum înainte. Şi nici nu a fost finala! Cel mai important e că ne-am calificat şi fără ajutorul Spaniei şi al Moldovei. Bună ideea cu votarea doar în finala la care luăm parte. Aşa nu s-au mai calificat toate statele ex-sovietice, toate statele ex-iugoslave şi toate statele nordice, care se votau toate între ele!

Încă ceva. Despre cele calificate automat în finală.

Spania – Foarte dramatică. Voce bună. De reţinut.
Norvegia – Baladă uşor siropoasă. Bună, dar nu de câştigat.
Franţa – NUUUU!!!
Marea Britanie – Şlăgăroasă, dar pentru adolescenţi
Germania – Da! Printre preferatele mele. Fătuca aia e chiar dulce, iar cântecul pur şi simplu te „ia”!!

Top 5 în opinia mea:
1. Azerbaidjan
2. Islanda
3. România
4. Germania
5. Albania

Un ziar englez, parcă, spunea că Eurovisionul a ajuns un coşmar logistic şi o gaură fără fund pentru banii ţării care organizează concursul. Da, şi? Pentru mine, ca telespectator, e din ce în ce mai bine. Show-urile sunt absolut superbe. Faptul că, de la an la an, fiecare ţară încearcă să organizeze ceva şi mai tare decât concursul precedent, nu face decât să-mi ofere un spectacol tv din ce în ce mai bun. Să ne ferească Dumnezeu să câştige România, spunea cu puţin timp în urmă Marina Almăşan! Pe norvegieni concursul de anul ăsta i-a costat fix 25 de milioane de euro. Noi de unde să-i scoatem, când ăştia mai au puţin şi ne taie şi gâtul... Om vedea ce-o mai fi în finală... Baftă, Paula şi Ovi!