De ziua mea onomastică

Într-un fel, ziua de Sfântul Dumitru este și ziua mea onomastică, după nașul meu. Ai mei îmi urează cele cuvenite, dar nu o sărbătoresc. Însă îmi amintesc de Dumitrii care nu mai sunt, din familia mea. Și, când am timp, merg la biserică, să le aprind câte o lumânare.

Așa am vrut să fac și azi. Îmi era în drum să merg la Patriarhie și am sperat că nebunia de acolo, de zilele astea, se terminase. Nici pomeneală! Am văzut debandada încă din Piața Unirii, dar am vrut s-o privesc de aproape. Încă din bulevard, am remarcat gardurile de protecție. O ambulanță tocmai ieșea, cu sirena pornită. La intrarea pe alee, trebuia să treci pe lângă vreo 10 toalete ecologice care puțeau a urină de te usturau ochii. Pe dreapta, pe aleea care duce la Patriarhie, mulțimi de oameni separate de jandarmi. Am urcat pe alee... Pe bordurile din stânga și din dreapta, oameni de toate vârstele își expuneau infirmitățile, bolile, bubele, protezele, pansamentele (unele, evident, false), poveștile de viață scrise pe cartoane, cărucioarele, cârjele... Copii mici, murdari, pișați, se hârjoneau prin jur... Mai sus, mai mare aglomerație... Mese mari și multe, cu lumânări aprinse. O femeie le aduna pe cele mai multe dintre ele și le arunca într-o găleată. Niște recipiente imense, albastre, ofereau aghiazmă fabricată industrial, probabil... Mai încolo, pe stânga, o scenă enormă, cu scaune, cu icoane, cu instalații de sonorizare și de iluminat tv, o macara de televiziune. În apropiere, pe zidul bisericii, un panou video proiecta slujba transmisă în direct de Trinitas TV. Toate, semnele unei biserici umile, simple și sărace... În mulțime, colegii mei reporteri, la datorie... Pe dreapta, moaștele, așezate pe un soi de scenă, pe la care se perindau oamenii...

M-am lipsit de orice lumânare... Nu așa vreau să arate religia mea, ca un bâlci interminabil.

În parcul din Piața Unirii, o mare de tarabe, la care vindeau popi, călugări și măicuțe. Orice ține de biserică. Icoane, icnonițe, de tablă, de lemn, de sticlă, simple, cu pietricele colorate, cu brizbrizuri, cruci, cruciulițe, brățări, mătănii, șiraguri, candele (autorizate de BOR, desigur), tămâie, simplă, aromată, colorată, cu miros de regina nopții și de orice altceva ți-ai putea închipui, cărți, cărticele, Biblii (și ele autorizate), cd-uri cu cântări bisericești, haine preoțești... și câte și mai câte... Toate mi-au amintit de monologul lui Caragiale, „La moși”, interpretat de Carmen Stănescu (l-am căutat pe internet, dar nu l-am găsit... se „pupa” bine aici...)

Dezgustat de tot acest bâlci, am intrat la metrou și m-am așezat în partea din față a peronului, ca de obicei... Ca să vezi! Un călugăr de vreo 30 de ani își admira, în oglinda de la capătul peronului, barba și coada de la ceafă...

Ciao, Gianni! Grazie!

Am crezut că peste 50 de milioane de discuri vândute, 18 filme, proiectate cu sălile pline, 1.300.000 de euro ca să prezinți San Remo 2012 și o viață întreagă trăită cu nenumărați fani la picioare, mai ales femei, te îndreptățesc să te comporți ca un fițos. Am avut surpriza să descopăr un Gianni Morandi cu bun simț, aproape modest, cald. Un profesionist nu doar pe scenă, ci și în afara ei. Inclusiv în ale televiziunii. Colegii mei știu la ce mă refer...

Nu am făcut poze cu Gianni Morandi cât s-a aflat la Realitatea TV. Pentru mine era mai important că el a venit la noi. Și mi-am dorit să fie o discuție interesantă, pentru toate româncele care au făcut din el un idol, pe vremea când erau tinere, iar el le rupea inimile cu „In ginocchio da te”. Printre ele, și mama mea, care a plâns pe durata întregului interviu.

La final, l-am rugat să îmi acorde un autograf pe un cd de-al lui, pentru mama. A scris: „A IOANA, con affetto. Gianni Morandi, 2012.” Mi-a strâns mâna. „Ciao, Amedeo!”, mi-a spus. „Ciao, Gianni! Grazie!”

Un român la Basel (1)

Dacă au fost vreodată țări pe care să îmi fi dorit să le vad, înainte de oricare altele, atunci, cu siguranță, acestea au fost Suedia și Elveția. Măcar puțin din fiecare. Cu puțin ajutor din partea prietenilor, am reușit. Suedia, în 2006. Elveția, unde am călătorit la Basel, cu exact un an în urmă.

19 octombrie, 3 și jumătate dimineața. Zborul e primul moment important al acestei călătorii. Drumul până la aeroport e mai scurt decât pare în timpul zilei. Șoselele sunt complet goale... Parcă nici n-ar fi Bucureștiul nebun de peste zi... În aeroport, surprinzător de multă lume, e abia ora 4!... Toată procedura dinaintea îmbarcării este o experiență complet nouă pentru mine. N-am mai zburat din 1990.

Cu numai două zile în urmă fusese un scandal în care era implicată compania Carpatair, care n-a vrut să curețe gheața de pe un avion, înainte de decolarea de la Timișoara, punând astfel în pericol viața pasagerilor. Nu-mi fac griji, Lufthansa nu e Carpatair. E 6 dimineața. La București sunt acum -2 grade, soarele nu a răsărit încă. Gheața de pe aripile avionului lucește în lumina reflectoarelor de pe aeroport. Mașinile de degivrare se apropie, antigelul este împrăștiat cu atenție pe toate suprafețele acoperite de gheață... Operațiunea se repetă după câteva minute... În fine, decolarea. Fiecare mică denivelare de pe pistă se simte până în scaunul pe care stau. Pământul fuge înfricoșător în urma avionului și deodată se duce undeva jos... Viraje în timpul cărora ori văd doar cerul care începe să se lumineze, ori doar pământul întunecat... Simt cum avionul țâșnește tot mai sus și tot mai repede... Bucureștiul rămâne în urmă, mic, ca un cuib de licurici... Din loc în loc, luminile vreunui orășel, șiruri de mașini care gonesc spre serviciu... Totul e foarte mic, aproape ca la microscop... 100 de minute până la Frankfurt...

Frankfurtul pare a fi un oraș dominat de zgârie-nori, de blocuri, de construcții noi. Prea nou. Cel puțin așa se vede din avion. Nu îmi pare rău că n-am timp să trag o fugă în oraș, să arunc o privire. Aeroportul este enorm, nu se vede nimic altceva la orizont, oriunde ți-ai îndrepta ochii. Și e ca în preajma unui stup. Tot timpul sunt pe cer câteva aeronave care abia au decolat sau se pregătesc să aterizeze. La sol, câteva avioane-mamut. Nu înțeleg cum astfel de giganți se pot ridica de la pământ. Terminalele sunt... interminabile! Dar totul este perfect dirijat, nimeni nu se rătăcește, toată lumea știe, în orice clipă, unde se află și cum ajunge acolo unde are nevoie... În mai puțin de două ore decolez spre Basel. Un avion mic, operat tot de Lufthansa, nici măcar pe jumătate plin, cred că suntem vreo 15-20 de pasageri. Nu se înghesuie aproape nimeni să meargă la Basel... Alpii înzăpeziți... Un peisaj incredibil! Turbulențe, cu puțin timp înainte de aterizare. Avionul se leagănă... Pilotul trântește aparatul pe pistă! N-a fost deloc bine!...

La Basel burnițează. Un aeroport mic, aflat, de fapt, în Franța! Două-trei avioane, câțiva pasageri, pe ici, pe colo... În aeroport nu este aproape nimeni. Culoarele sunt pustii. Covorul rulant mă poartă pe lângă niște panouri de bun venit. Pare că nimeni nu vrea să vină în orașul ăsta! Nu te controlează nimeni, nu te întreabă nimeni nimic. Hello! Locuiește cineva aici?

Un autobuz pleacă spre oraș din fața aeroportului. Cartela de carton pe care o cumpăr din aeroport nu mă ajută. Nu știu s-o folosesc, pentru că nu sunt niciun fel de aparate de taxat în autobuz! Mă duc la șofer și îl întreb cum stă treaba cu biletele. Îi arăt cartela. Nu prea se descurcă cu engleza. Îmi arată ceva către un automat de pe trotuar. Îi spun că nu înțeleg. Se dă jos de la volan și mă duce la automat, unde îmi arată cum se procedează. Îi mulțumesc. Îi zâmbesc. Adică, „aici întâi plătești și abia apoi te urci în autobuz. La noi e invers. Întâi te urci, apoi plătești. Dacă mai vrei...” Drumul până în oraș e scurt, câteva stații de autobuz. Încep să apară clădirile. Blocuri mici, cu două, trei etaje. Căsuțe colorate, cu multe flori la ferestre, pe balcoane... Lume puțină pe stradă. La a treia stație se urcă niște elevi, clasa a doua sau a treia. De toate culorile. Blonzi, negri, asiatici... Vorbesc germană, franceză. Sunt uzi, din cauza ploii. Gălăgioși. Autobuzul oprește în fața gării centrale din Basel. Plouă mărunt, sunt câteva grade, dar e plăcut. Hotelul e aproape, nici 100 de metri. Domnișoara de la recepție este foarte amabilă și zâmbitoare. Și foarte sigură pe ea, aproape bărbătoasă! Îmi dă, printre altele, un permis cu care pot călători gratuit pe toate liniile publice de transport în comun, pe toată perioada șederii. Hotelul e mic și cochet. Și are și restaurant...

N-am dormit de aproape o zi și jumătate, însă nu-mi pasă, ies imediat să văd orașul...

Normal, prima dată, curiozitatea mă împinge spre gară, să văd cum arată. Gara din Basel e un spectacol în sine... Pereții din sala centrală sunt pictați. Câteva peisaje montane. E forfotă... Cafenele, restaurante, librării, ciocolaterii...

În fața gării, mai multe linii de tramvai care pleacă spre toate zonele orașului. Prefer să merg pe jos. Un oraș nu prea mare, poate mai mic decât Constanța... Însă infinit mai liniștit, mai aerisit, mai curat. Deși am cu mine o hartă luată de pe Google Maps, prefer să o iau la întâmplare, pe străzi. E încă devreme, cei mai mulți dintre localnici sunt la serviciu, tinerii sunt la școală. Văd doar vârstnici, și aceia puțini. Sacoși, cumpărături, legume, pâine.

Liniște. Timpul pare că nu curge deloc. Numai ceasul meu mă contrazice. Nu-mi pasă. Mă pierd pe niște străduțe înguste. Privesc casele vechi. Nu mișcă nimic, nimeni. Flori la ferestre. Ziduri vopsite în toate culorile. Calm, relaxare, pustiu... Ies într-o zonă comercială. Bancă, magazin, ciocolaterie, bancă, magazin, ciocolaterie, bancă, magazin, ciocolaterie... Ăștia nu se mai ocupă și cu altceva? Mă uit în vitrinele pline de ciocolată de toate felurile, sub toate formele, teancuri, mormane! Milka pare că nu e cunoscută aici! Sunt un om slab... Nu rezist și intru într-un magazin cu bomboane de ciocolată. Ei, aici aș vrea să mă încuiați peste noapte, nu într-o bancă! Dar mă tem că n-aș fi în stare să aleg, pur și simplu habar n-aș avea cu ce să încep!!! Oricum, m-ar pândi coma hiperglicemică... Îmi iau niște bunătăți și o iau din nou la talpă. Primăria din Basel este un adevărat muzeu de artă. Casc gura la picturile de pe zidurile din curtea interioară mai bine de oră. Abia după ce plec îmi dau seama că nu am făcut nicio fotografie. Nu-i nimic, îmi propun să mă întorc.

Umblu la întâmplare pe străzi până se face noapte, până îmi dau seama că mi-e foame. E 9 seara și nu mai este deschis niciun local în care să pot intra, să mănânc ceva. Totul e deja închis! Ce e în neregulă cu oamenii ăștia??? Mă resemnez și îmi spun că mâine o să mă organizez mai bine.

Prea mândră, prea fragilă

"M-am născut prea mândră, prea mândră și prea fragilă. Iar dacă regret că, atunci când sufăr, sufăr de o sută de ori mai intens decât alții, sunt sigură că, atunci când sunt fericită, sunt de o mie de ori mai fericită decât ei."

La exact 35 de ani de la dispariția Mariei Callas, editura Humanitas a lansat în România traducerea romanului „Prea mândră, prea fragilă” de Alfonso Signorini. Din mărturiile prietenilor Mariei Callas și din corespondența lor, italianul reconstruiește portretul Divei, așa cum a fost dincolo de scenă. Copilăria trăită sub spectrul unei sărăcii lucii, răceala și ura propriei mame, drumul spre celebrele scene ale lumii, nefericirea primului mariaj, relația distrugătoare cu Onasis, copilul mort la câteva ore după naștere, drama pierderii vocii, singurătatea sfâșitoare, toate au făcut din omul Maria Callas un suflet zbuciumat, singur și bântuit de drame... Momente cheie marcate de ariile celebre pe care le-a cântat și aparițiile premonitorii ale fantomei fratelui mort. O viață tristă... O carte pe care o citești cu sufletul... O carte care te doare de la prima și până la ultima pagină...

Definitv

Azi s-au împlinit exact 6 ani de când a dispărut, la numai 30 de ani, una dintre cele mai frumoase voci neștiute ale lumii, Jan Werner. Am postat pe YouTube, încă înainte să răsară soarele, ultima din cele patru înregistrări video ale participării lui la ediția din 1995 a Cerbului de Aur. Este exact cântecul pe care l-a cântat la câteva momente după ce a câștigat premiul al doilea la secțiunea Interpetare. Avea 19 ani.

Înregistrarea asta nu a mai fost difuzată nicăieri în lume din acea seară. Până azi. Mă mir și acum ce voce crudă avea și, totuși, cât de frumoasă! N-a studiat niciodată muzica. A fost un autodidact. Și a fost cel mai aspru critic al propriei sale voci... Nu mai intru în amănunte, am mai scris despre asta.

Acum nu mai am nimic neștiut de împărțit cu restul admiratorilor săi. E ca și cum tot ce mai aveam de spus despre el, am spus, astăzi, definitiv...

Obsesie

Dacă nu m-aș fi îndrăgostit de tine
Și dacă nu aș fi fost pământean,
Ar fi fost totul la fel, la fel ca ieri...

Dar ai venit ca să mă aprinzi...
Cu tine am simțit mai mult
Și am trăit mai puternic...

Am umblat
Fără vânt,
Doar cu Dumnezeu lângă mine...

Un țigănuș mi-a spus
Că dragostea am găsit-o în brațele tale.
Mi-a spus să am grijă,
Să nu apuc pe drumul ăsta,
Că o să mă piardă într-o clipă...



Loukas Giorkas - Ena Tsiganaki Eipe (live)
 

+1 Adaugă prieten

Primesc numeroase cereri de prietenie pe Facebook. Cel puțin una în fiecare zi. Prietenii, colegii din școlile și joburile prin care am trecut până acum, cunoscuții, i-am adunat aproape pe toți în lista mea și am fost de fiecare dată încântat să îi am aproape și în acest fel. Ori să îi regăsesc cu ajutorul Facebook-ului, în unele cazuri, după mulți, mulți ani. Pe alții, persoane publice, oameni pe care îi admir și nu i-am cunoscut niciodată personal sau oameni cu care am interacționat în vreun grup, prin comentarii sau aprecieri, i-am rugat, printr-un mesaj, să îmi accepte cererea de prietenie, pentru un motiv sau altul. Așa mi s-a părut civilizat, de bun simț. De aceea, aproape că începe să mă irite când o persoană complet necunoscută mie crede că printr-un simplu click pe „+1 Adaugă prieten”, așa pe mutește, poate intra direct în viața mea, fără măcar un „Mulțumesc”, după ce a primit acceptul...

Draga mea cutie de scrisori

„Dacă ar ști aceste cutii poștale de câte ori se roagă oamenii ca ele să le hotărască destinul, nu ar mai avea o înfățișare așa de pașnică. Eu, cel puțin, mai că nu am sărutat cutia poștală și, când am privit-o, mi-am adus aminte că poșta este cel mai mare bun al omenirii...”

Am descoperit aceste rânduri într-un mic volum de povestioare scrise de Cehov. Nu le știam. Dar imediat m-am dus cu gândul la cutia de scrisori de acasă, de la părinții mei. Eram elev când am început să corespondez cu câteva fete de seama mea. Cristina, Sandra, Inna (nu, nu acea Inna, ci una mult mai frumoasă, o rusoaică din Iaroslavl, căreia, din păcate, i-am pierdut urma...). Aproape că sărutam scrisorile înainte de a le pune la cutia poștală, atât de mare mi-era dorința ca ele să ajungă în siguranță la destinație. Încă de a doua zi verificam cutia poștală, deși știam foarte bine că era foarte posibil ca scrisorile mele nici măcar să nu fi plecat atât de repede din oraș.

Știam ora la care trecea poștașul. Uneori îi ieșeam înainte și îl întrebam de scrisori. De cele mai multe ori îmi răspundea „Mâine!”. Îl uram.

Știam dacă venea vreo scrisoare și fără să mai ies. Puteam să văd cutia de scrisori din casă, pe ferastră. Dacă găurelele cutiei se făceau albe, știam că e acolo. Într-o zi, am scris scrisori pentru două dintre fete, dar, din greșeală, le-am inversat plicurile! Mi-am dat seama abia când au venit răspunsurile. Nu vreau să îmi amintesc de momentul acela...

Uneori visam că am primit o scrisoare. Visul nu se adeverea niciodată. Odată am visat că erau atât de multe scrisori în cutie, încât dădeau pe dinafară! Ce senzație!!!

Azi nu mai primesc scrisori. Doar facturi, pliante, reclame, fluturași electorali. Așteptarea, nerăbdarea, freamătul, toate s-au mutat pe email. Deasupra a zeci și sute de mesaje, întotdeauna este unul, unul singur, care mă face să tremur de drag când văd scris Inbox (1)...

Last month,

While thinking of love,

I wrote him some words and mailed them away.

But the next day

I found at my door a letter from Spain

He’d sent long before

And it’s not read.

„I haven’t heard from you in weeks.

I must assume that you no longer care

Too bad... That’s it... Goodbye!”

It’s just amazing

How loving can fail

From letters that cross in the mail!

A life, a love, a chance to win it all

Can pass you by, in the far gone seen

And you think you’ll find your fate tomorrow night

And he finds somebody else in-between...

I sat with swords in my heart

And pen in my hand. I wrote

„I’m glad that we’re through.”

Full of hate, I mailed it.

But then, in a week, a letter arrived.

With love did it speak.

„I loved the tender words you sent.

It seems I wronged you. Please, forgive me.

I’ll return by ship real soon.”

But I know now that he’ll never sail...

Our letters will cross in the mail.

It’s just amazing

How time brings a loss

And loving can fail

Like letters that cross in the mail...

Mamaia și puștanul

Îmi place ca, din când în când, să fac un ocol pe la Universitate, pe la cei care vând cărți și viniluri vechi. Aproape de fiecare dată, trebuie să fie vreun disc care să-mi facă mie cu ochiul. Știe că pentru mine a ajuns acolo. De aceea și stă răbdător, în fața celorlalte discuri, jos, pe ciment, bătut de soare ori stropit de ploaie. Uneori are coperta ruptă sau îndoită. Alteori, de-a dreptul murdară...

Așa s-a întâmplat și cu cel de astăzi. Era în față. Jos, în praf. Privea trist pantofii care treceau pe lângă el. L-am luat. Imediat s-a înființat lângă mine un puștan, să mă întrebe dacă mai vreau și altceva. I-am spus că mai vreau să mai văd și alte discuri la fel, cu muzică ușoară românească. „Adică?”, m-a întrebat. „Adică așa ca ăsta, Mamaia '69.” Sunt convins că habar n-are... „Stați să mă uit, că n-am auzit de chestia asta.” Băiatul ăsta nu are mai mult de 20 de ani. Probabil că l-a lăsat cineva să păzească vechiturile câteva minute, cu instrucțiuni clare legate de prețuri. Geluit, frezat, parfumat, lanț de aur, tricou mulat, teniși de firmă. Născut după Revoluție. Mă întreb ce fel de muzică ascultă. Manele? Lady Gaga? J Lo? Alex Velea? Nici nu îi știu pe restul, cei care sunt acum la modă. Oricum, nu dau doi bani pe niciunul... Îi spun să nu mai caute. Oricum, nu cred că mai găsește ceva la fel. Îl întreb cât costă discul. „10 lei”, îmi răspunde. „În niciun caz, coperta arată jalnic, iar discul e murdar.” Acceptă să mi-l dea cu 5 lei. Prostănacul... Habar nu are ce comoară mi-a vândut pe nimic! Orchestra lui Sile Dinicu, Aurelian Andreescu, Ioana Radu, Constantin Drăghici, H. Mălineanu, George Grigoriu, Mihaela Mihai, Florin Bogardo, Doina Badea... DOINA BADEA!!! Discul arată impecabil, nu are nicio zgârietură. E doar prăfuit, dar asta se rezolvă imediat cu puțin alcool. Aș fi dat pe el chiar și de câteva ori mai mult. Dar jur că nu am niciun fel de remușcări față de puștan!

Am dus discul până acasă ca pe un trofeu...

Luigi Ionescu - Mainile tale

Mihaela Mihai - E varsta intrebarilor

Ioana Radu - Nu se poate!

Mihaela Mihai - Ora cântecului

iPhone 5. Isterie și snobism

A fost mai întâi un zvon, cum că o să iasă în curând... Apoi, pe ici, pe colo, au început să apară știri despre câte un prototip uitat în vreo cârciumă sau te miri pe unde... În fine, anunțul: „Noul iPhone va fi lansat în septembrie!” Repetat la infinit, de zeci si sute de ori în fiecare zi, pe toate site-urile posibile, să se pregătească lumea de impact. Discuții interminabile, dezbateri, etc.

Până la apariția lui Samsung Galaxy SIII, iPhone 4 a fost considerat cel mai „cool” telefon. Cozi la ușile magazinelor încă din noaptea dinaintea lansărilor, îmbulzeală, precomenzi și tot ce ține de isteria Apple de-acum binecunoscută. De neînțeles pentru mine. Modă și snobism, nimic mai mult. Cu puțin înaintea lansării lui Samsung Galaxy SIII, Apple s-a scremut să mai scoată un 4S, ca să nu uite lumea de iPhone. La scurt timp, sud-coreenii au rupt piața cu telefonul lor minune. Disperarea celor de la Apple a ajuns până în fața instanțelor, unde au cerșit protecție, pe motiv că Galaxy SIII a copiat iPhone-ul. Este și evident cât de mult seamănă Galaxy cu iPhone, nu? Între timp, HTC, quietly brilliant, așa cum o spun chiar ei, au scos și ei o bijuterie. Motorola și Nokia și-au luat și ei felia lor. Apple trebuia să rupă tot, ca să iasă din nou în față. Goană mare, cursă lungă și grea... Televiziuni din lumea întreagă, site-uri de tot felul, bloguri... toate s-au bătut să transmită în direct show-ul de lansare a lui iPhone 5. Isteria și snobismul de a ține în mână cel mai proaspăt produs Apple au țâșnit din nou. „Ce știe să facă noul iPhone?”, întrebarea care i-a paralizat de uimire și nerăbdare pe snobii în ale gadgeturilor.

Gogoașa umflată cu pompa strategiei de marketing deja fâsâie. iPhone 5 este în spatele celor după care a alergat. Gâfâie. Snobismul și prostia leșinaților după „noul iPhone” face deja înconjurul lumii.

Display	4 inci	4.8 inci	4.7 inci	4.5 inci
Rezoluţie	1.136 x 640	1.280 x 720	1.280 x 720	1.280 x 768
Greutate	110 grame	133 grame	145 grame	185 grame
CPU	Dual-core Apple A6	Exynos 4212 Quad Core	Dual-core 1.5GHz Snapdragon S4	Dual-core 1.5 GHz Snapdragon S4
Memorie	16GB, 32GB or 64GB, fără slot de card	16GB, 32GB or 64GB +microSD slot	12GB+microSD slot	32GB, fără slot de card
Conector	Apple Lightning	microUSB	microUSB	microUSB
Sistem de operare	iOS 6	Android 4.0.4 (Ice Cream Sandwich)	Android 4.0.4 (Ice Cream Sandwich)	Microsoft Windows Phone 8
Baterie	225 ore standby, 8 ore de vorbit (3G)	790 ore standby, 11,4 ore de vorbit (3G)	Se va anunţa.	300 ore standby, 10 ore de vorbit (3G)
Cameră	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, dual-LED flash
Reţele	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE