Trandafir de la PDL

Aflasem cu ceva vreme în urmă despre dorința lui Teo Trandafir de a intra în politică. Nu m-a surprins. Mă gândeam că este singurul lucru pe care il mai putea face după retragerea din televiziune, pentru a reveni în lumina reflectoarelor. Și nici nu mi-a displăcut ideea. Cu excepția faptului că am urât-o pentru faptul că a acceptat să aducă în emisiunile sale, de dragul audienței, maneliști și pițipoance (poate nici nu era alegerea ei, la urma urmei...), mi-a plăcut întotdeauna Teo Trandafir. Puțini oameni de televiziune, care fac același tip de emisiuni, dau dovadă de aceeași "cantitate" de talent, inteligență, spontaneitate și umor fin... După implicarea în câteva acțiuni caritabile, poate că intrarea în politică ar fi următorul pas pentru cine dorește să pună umărul la schimbarea societății și a mentalității celor din jur... Și de ce să nu dăm credit acestei încercări? Poate va fi de aici, de la ea, începutul pentru un nou curent în politica românească...

Înțeleg că Teo Trandafir a acceptat chiar prima ofertă care i-a fost făcută. Mă tem, însă, că nu întotdeauna prima ofertă este și cea mai bună. Poate că ar fi fost bine să mai aștepte, să mai caute, să se mai lase curtată... Greu de aflat acum în ce măsură disciplina de partid și ordinele venite de la tătuca Băse se vor "pupa" cu un temperament precum cel al fostei vedete de televiziune. Greu de intuit în ce măsură va accepta partidul să susțină proiectele lui Teo. Va fi interesant de urmărit cum va evolua această relație. Cum la fel de interesantă va fi și durata acestei căsătorii... Va dura? Cât? Va fi o relație de complezență? Vor răbufni certurile în public?

"Circ și pâine" numea cineva apropiata campanie electorală de la Colegiul 19, cu Teo Trandafir și Liliana Mincă. "Va fi o ciufuleală între două doamne.", mai spunea același personaj. Poate că da. Nici n-ar fi ceva ieșit din comun la noi. Ori poate că nu. Oricum, o să fie interesant. Și înainte, și după... Succes, Teo!

Imigrant în Bucureşti

Am visat întodeauna să ajung în Bucureşti... Mereu am spus că aici se întâmplă „totul”. „Republica” lui Mazăre, din care veneam, a rămas un loc prăfuit, încremenit la momentul „1990”. Şi nici nu cred că lucurile se vor schimba foarte curând, atâta vreme cât Constanţa nu va scăpa de acest primar, care continuă să facă atât de mult rău oraşului în care m-am născut... Oportunităţile sunt acolo foarte puţine, ca să nu spun inexistente... Investiţiile sunt controlate şi atent „direcţionate”... Faciesul oraşului păstrează încă ridurile şi năravurile comuniste... Corupţia şi nepotismul au copleşit toate structurile... Îmi aminteam foarte des de „surorile” lui Cehov: „La Moscova! La Moscova!”...

Pentru mine, slavă Domnului, lucrurile nu au rămas la nivelul aşteptărilor şi visurilor niciodată împlinite... Sunt mândru să spun că am luat, prin propriile puteri, un concurs la o instituţie în care se intră foarte, foarte greu, mi-am demonstrat că pot şi că se poate ajunge în Bucureşti şi fără sistemul PCR... Mi-am spus că e numai primul pas... că totul se poate mişca rapid, atâta vreme cât munceşti cu pasiune şi te străduieşti să dai tot ce poţi. Eram optimist, încrezător...

Mi-a trecut. M-am convins rapid că lucrurile stau exact la fel ca în oraşul de la mare... Acelaşi sistem de pile şi acelaşi labirint de interese personale, imposibil de depăşit, dacă nu faci compromisuri pe care să le regreţi chiar din clipa în care începi să te „bălăceşti”... În plus, tupeu, nesimţire, obrăznicie, egoism, incultură şi proastă creştere... Singura diferenţă faţă de Constanţa – totul e multiplicat de 10 ori şi e îmbibat de superficialitate şi meschinărie... Am învăţat că nu orele peste program petrecute la serviciu te ajută să promovezi, nici munca „patriotică”, nici faptul că eşti cel mai bun pe „felia” ta. Nu criteriile profesionale contează, ci doar cele personale... Dacă îţi doreşti să ajungi pe un anumit post, trebuie să plăteşti lui X suma cutare, ori să ai o relaţie mai mult sau mai puţin amoroasă cu Y, ori să te cheme Z, ori tata să fie parlamentar sau membru în Partidul Q, ori măcar să ai o limbă moale şi dulce... Nu mă încadrez şi nici nu doresc să mă încadrez...

Vorbim tot timpul despre halul în care a ajuns ţara asta şi ne plângem că suntem obligaţi să o urâm, că nu mai putem, că nu mai vrem... Mai aud uneori citate gen „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ţară.”... Mă tem că nu ţara e de vină, ci numai oamenii din ea... Cel puţin unii dintre ei. Mai ales cei pe care îi alegem de fiecare dată... Ori, poate, şi unii dintre noi... Poate chiar eu, pentru că am fost naiv şi visător. Şi pentru că nu vreau sa mă vindec...

Am visat întodeauna să ajung în Bucureşti... Acum mă „strânge” şi nu-l mai vreau... Nu mai simt că locul meu e aici. La Constanţa nici atât... Atunci unde?...

Marinar, savant de renume mondial. Accese si excese

Am aflat cu stupoare de la inpolitics.ro că președintele Traian Băsescu a fost ales, prin vot, membru de onoare al reputatei Academii a Oamenilor de Știință din România.

Dintr-odată, 1000 de gânduri și de întrebări dau năvală peste mine. Pentru ce contribuții esențiale la dezvoltarea științei din România a primit Băse o astfel de onoare? Poate pentru eforturile neobosite de marginalizare a cercetătorilor și pentru menținerea lor într-o mizerie cotidiană pe care, cu siguranță, nu o merită? Pentru alungarea lor din țară, în centre de cercetare occidentale unde sunt plătiți cu bani grei? În plus, nu tocmai Băse era cel care mărturisea, într-un acces de sinceritate, că nu i-a plăcut cartea și că obișnuia să chiulească? Alegerea se datorează, poate, unor merite deosebite la dezvoltarea societății românești post-decembriste? Poate pentru cultivarea aproape machiavelică a dezbinării naționale și a promovării intereselor personale? Cât de jenați se simt academicienii și oamenii de știință de această alegere? Care dintre ei?

Să aruncăm o privire peste lista membrilor Academiei Oamenilor de Știință din România, iată-i pe cei mai cunoscuți dintre ei, strict în ordinea în care i-am găsit pe site-ul instituției: Ecaterina Andronescu, inginer, membru titular fondator, președintele secției științe chimice, fost ministru al educației; Mircea Ciuhrii, biolog, membru corespondent, cel care se zbate de ani de zile să-și promoveze tratamentele pe bază de extracte din insecte; Gheorghe Mencinicopschi, membru titular - nu mai are nevoie de prezentare; Mircea Radulian, fizician, membru corespondent, cercetător la Institutul Național pentru Fizica Pământului; Dumitru - Dorin Prunariu, cosmonaut, membru titular; Ion Iliescu, inginer, membru de onoare, fost președinte al României; Valeriu Tabără, inginer agronom, membru titular, membru PDL, fost și, cu siguranță, viitor ministru al agriculturii; Irinel Popescu, medic, membru titular fondator, recent demis de la conducerea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, membru al Partidului Conservator; Constantin Bălăceanu - Stolnici, medic, membru titular fondator, fost informator al Securității; IPS Teodosie, arhiepiscop al Tomisului, cercetat pentru "comerț" cu parohii; Ion Cristoiu, jurnalist, membru titular; Dinu Săraru, scriitor, membru titular fondator; Răzvan Theodorescu, academician, istoric de artă, membru titular fondator; Constantin Degeratu, general de armată (r), membru de onoare, fost consilier la cancelaria lui Băsescu... Care dintre aceștia au votat pentru noul membru de onoare? Cine s-a opus? N-am auzit aproape nimic despre vreun protest venit din partea vreunui membru al acestui reputat for științific... Cât de reputat mai poate fi considerat după un astfel de pas?

Secretarul științific al Academiei Oamenilor de Știință, Doru - Sabin Delion a explicat pentru HotNews.ro că președintele Traian Băsescu are două mari realizări pentru care a fost numit membru de onoare al academiei. Ia s-auzim! “Prima ar fi aceea că dumnealui, pe vremea când era primar, a asigurat sediul Academiei. Un al doilea motiv pentru care primește această distincție este și aceea că, tot dumnealui, a semnat legea prin care Academia Oamenilor de Știință a devenit instituție bugetară.”, a declarat Doru-Sabin Delion. Iacătă ce favoruri a făcut dom' președinte academiei, ca și cum acestea nu erau, de fapt, gesturi așteptate, de elementară normalitate într-o țară civilizată, cum pretindem că suntem...

Ce mai zice secretarul științific al acestei academii: "Propunerea a fost mai întâi analizată de Consiliul Științific al instituției și în Adunarea Generală a Oamenilor de Știință (aaa, deci totul s-a aranjat "sus"!). Instituția a notificat și Administrația Prezidențială, iar din partea Președinției s-a primit un răspuns pozitiv." Cum de nu?

Da' ăi de "jos" ce-or zice? Ion Iliescu: “Nu știu care este fundamentul științific al acestei… (chiar așa! al "acestei" ce?) Așa a fost primit și Ceaușescu, și Elena Ceaușescu în Academie, deci eu pot să mă jenez că sunt membru într-o asemenea Academie.” Răzvan Theodorescu: "Este o alegere puțin cam stranie, dar dacă cei din conducerea Academiei Oamenilor de Știință au decis, așa e alegerea lor (ce delicat!). Poate era mai potrivită o diplomă sau ceva de genul acesta (ei, parcă mai capeți curaj...). În general, chiar membrii de onoare se aleg din rândul oamenilor de știință pentru că vorbim de o academie de știință. Eu nu am participat la nici un fel de deliberări, dar e decizia celor din conducere (normal! eu nu!).”

Probabil că cineva, dintre apropiați, l-o fi tras de mânecă pe dom' președinte și i-o fi zis că de data asta chiar e groasă și de porc. Membru de onoare la Academia Oamenilor de Știință, cam mult. Așa că dacă, la început, Președinția a aprobat pozitiv ;) gestul, așa cum zicea secretarul științific mai sus citat, într-un aproape incredibil acces de bun simț, aceeași cancelarie anunță cu un zâmbet superior și din înalturi că refuză această cinste, pe motiv de modestie și decență... Ce i-o fi?

Dincolo de amarul și de dezgustul pe care mulți dintre noi l-au simțit după întreaga tărășenie, mai rămâne o întrebare: până unde poate să meargă obediența în țara asta, unde unii fac din poziția "rabatat la 90°" o profesiune exercitată cu exces de zel?...

Lac să fie, că broaște e destule!

Mulțumesc, Mădălina, de leapșă și de botez... Venite de la tine, mă onorează și mă obligă...

“Pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă ș.a. ar merita un rol principal?”

Offff... Dacă, printr-un miracol, nenea Iancu ar învia și s-ar întoarce în țară de la Berlin (chiar! ce-ar fi un asemenea miracol? au nu-l pomenim noi pe nenea de 10 ori pe zi?), și-ar lua cel puțin câteva luni de răgaz. Să-și tragă sufletul de mirare, mai întâi... 100 de ani de schimbări nu-s de colo... Să-i treacă de supărare, apoi... Dacă nici un secol nu le-a fost de ajuns românilor să scape de metehne, apăi când să se mai vindece?

Poate că ar umbla din nou prin cârciumile și cafenelele Bucureștilor (ce-ar mai găsi pe placul lui, ca la mall mă îndoiesc că s-ar duce...), să stea iar să-i privească și să-i asculte pe mușterii, pentru ca apoi să-i învie în vreo nouă scriere... Sau ar petrece zile și nopți în fața televizorului, ca să-și facă "documentarea"?... "Lac să fie, că broaște e destule!" Cațavencu? Tipătescu? Trahanache? Rică? Titircă? Mița? Zița? Veta? Chiriac? Mici copii! Nea' Caragiale și-ar freca mâinile de bucurie văzând atâtea "personagii" suculente... De la dom' prezident și Nuțica lui, trecând pe la Gigi, Vadim ori Vanghelie Care Este, până la Nichita, Zăvoranca și la toate pițipoancele de Dorobanți, făcute vedete de tembeliziuni…

Ori poate că și-ar pune mâinile în cap și-ar face cale-ntoarsă la Berlin, zicând cu resemnare: „Curat murdar!”

Irak - Pandora 6-3

Am aşteptat anul acesta Oscarurile cu mai multă nerăbdare şi curiozitate decât oricând. Nu doar pentru a vedea cum vor fi cântărite prestaţii actoriceşti precum cea a perfectei Meryl Streep ori a debutantei de culoare din „Precious”, cât mai ales pentru a vedea cum se va termina, până la urmă, meciul dintre „Avatar” şi „The Hurt Locker”.

Recunosc, am văzut „Avatar” de trei ori. Prima dată, din curiozitate. Reclama e sufletul comerţului, nu? A doua oară, pentru a revedea anumite detalii şi pentru muzica superbă. A treia oară pentru a savura pe de-a-ntregul povestea: albastrul acela superb, salturile aproape imponderabile de pe ramurile arborelui-casă, zborul călare pe dragoni, contactul, fie el şi numai vizual, cu Eiwa, sub toate formele ei, povestea înfrângerii celui puternic de către cel slab. M-am bucurat de BASM. Copilul din mine s-a lăsat dus de poveste şi pierdut în ea. Adultul din mine a fugit, timp de aproape 3 ore, de realitatea mizerabilă şi de constrângerile unei lumi de care nu avem unde ne ascunde...

Dar n-am vrut să văd Oscarurile în necunoştinţă de cauză, fără să ştiu de ce şi Bigellow contează atât de mult în lupta pentru statuete. N-am fost niciodată un fan al filmelor despre război. N-am pretenţia că mă pricep să judec producţii cinematografice. Pot, însă, să o spun din punctul de vedere al cinefilului amator :) : „The Hurt Locker” m-a făcut să simt arşiţa din Irak şi mirosul de praf de puşcă; m-a făcut să mă întreb cum ar fi dacă din senin ar apărea un glonţ rătăcit şi mi-ar strica ziua; am simţit tensiunea şi teama pe care le înfruntă soldatul de război; am auzit zumzăitul bombei care ar putea exploda în clipa imediat următoare; m-am întrebat de ce e dispus pirotehnistul ăla să se transforme în piure de 10 ori pe zi pentru nişte oameni care îl urăsc pe el şi pe restul yankeilor; m-am bucurat că Irakul e suficient de departe de noi. Încă.

Ok, a fost, poate, „politically correct” să ia crema un film despre americanii care mor în războaiele din Asia. Sau să strălucească, în sfârşit, o femeie-regizor. Nu a fost prima care a încercat să spargă barierele sexiste de la Hollywood. Se spune că Globurile de aur anunţă câştigătorii de la Oscar. Nu şi pentru cele mai importante premii ale Academiei Americane de Film, nu şi când a fost vorba despre o femeie. În 1984, Barbra Streisand a luat Globul de aur cu „Yentl”, pentru cel mai bun film şi pentru cea mai bună regie. Oscarul i-a fost refuzat, s-a spus, doar pentru că e femeie. Istoria s-a repetat în 1992 pentru „The Prince of Tides”. Refuz să cred că a fost întâmplătoare alegerea Academiei, ca, anul acesta, tocmai Barbra Streisand să prezinte premiul pentru cel mai bun regizor. „The time has come!”, a spus ea în clipa când a anunţat numele lui Kathryn Bigellow. Frumos...

„The Hurt Locker” şi-a meritat toate premiile. La fel şi „Avatar”. Poate pentru acesta din urmă ar fi trebuit inventată o nouă categorie, „premiul pentru revoluţie tehnologică în cinematografie” sau ceva de genul ăsta... Dacă dăm la o parte efectele speciale, imaginile generate pe computer, muzica superbă (apropos, merita un Oscar, după părerea mea...), ce altceva mai rămâne din „Avatar” decât o poveste subţire, tipic americană, despre înfrângerea celui puternic, superior tehnologic, în războiul dus împotriva celui slab (sună cunoscut? Irak? Afganistan?). Sigur, tentă eco, întoarcerea la spiritualitate, de acord... Însă un război similar e pretextul şi în „The Hurt Locker”. Diferenţa e că acela e posibil oriunde în lumea noastră şi asta se simte foarte intens în filmul semnat de Kathryn Bigellow, în timp ce lumea din „Avatar” rămâne doar un vis... Irak – Pandora 6-3. Corect.