Irak - Pandora 6-3

Am aşteptat anul acesta Oscarurile cu mai multă nerăbdare şi curiozitate decât oricând. Nu doar pentru a vedea cum vor fi cântărite prestaţii actoriceşti precum cea a perfectei Meryl Streep ori a debutantei de culoare din „Precious”, cât mai ales pentru a vedea cum se va termina, până la urmă, meciul dintre „Avatar” şi „The Hurt Locker”.

Recunosc, am văzut „Avatar” de trei ori. Prima dată, din curiozitate. Reclama e sufletul comerţului, nu? A doua oară, pentru a revedea anumite detalii şi pentru muzica superbă. A treia oară pentru a savura pe de-a-ntregul povestea: albastrul acela superb, salturile aproape imponderabile de pe ramurile arborelui-casă, zborul călare pe dragoni, contactul, fie el şi numai vizual, cu Eiwa, sub toate formele ei, povestea înfrângerii celui puternic de către cel slab. M-am bucurat de BASM. Copilul din mine s-a lăsat dus de poveste şi pierdut în ea. Adultul din mine a fugit, timp de aproape 3 ore, de realitatea mizerabilă şi de constrângerile unei lumi de care nu avem unde ne ascunde...

Dar n-am vrut să văd Oscarurile în necunoştinţă de cauză, fără să ştiu de ce şi Bigellow contează atât de mult în lupta pentru statuete. N-am fost niciodată un fan al filmelor despre război. N-am pretenţia că mă pricep să judec producţii cinematografice. Pot, însă, să o spun din punctul de vedere al cinefilului amator :) : „The Hurt Locker” m-a făcut să simt arşiţa din Irak şi mirosul de praf de puşcă; m-a făcut să mă întreb cum ar fi dacă din senin ar apărea un glonţ rătăcit şi mi-ar strica ziua; am simţit tensiunea şi teama pe care le înfruntă soldatul de război; am auzit zumzăitul bombei care ar putea exploda în clipa imediat următoare; m-am întrebat de ce e dispus pirotehnistul ăla să se transforme în piure de 10 ori pe zi pentru nişte oameni care îl urăsc pe el şi pe restul yankeilor; m-am bucurat că Irakul e suficient de departe de noi. Încă.

Ok, a fost, poate, „politically correct” să ia crema un film despre americanii care mor în războaiele din Asia. Sau să strălucească, în sfârşit, o femeie-regizor. Nu a fost prima care a încercat să spargă barierele sexiste de la Hollywood. Se spune că Globurile de aur anunţă câştigătorii de la Oscar. Nu şi pentru cele mai importante premii ale Academiei Americane de Film, nu şi când a fost vorba despre o femeie. În 1984, Barbra Streisand a luat Globul de aur cu „Yentl”, pentru cel mai bun film şi pentru cea mai bună regie. Oscarul i-a fost refuzat, s-a spus, doar pentru că e femeie. Istoria s-a repetat în 1992 pentru „The Prince of Tides”. Refuz să cred că a fost întâmplătoare alegerea Academiei, ca, anul acesta, tocmai Barbra Streisand să prezinte premiul pentru cel mai bun regizor. „The time has come!”, a spus ea în clipa când a anunţat numele lui Kathryn Bigellow. Frumos...

„The Hurt Locker” şi-a meritat toate premiile. La fel şi „Avatar”. Poate pentru acesta din urmă ar fi trebuit inventată o nouă categorie, „premiul pentru revoluţie tehnologică în cinematografie” sau ceva de genul ăsta... Dacă dăm la o parte efectele speciale, imaginile generate pe computer, muzica superbă (apropos, merita un Oscar, după părerea mea...), ce altceva mai rămâne din „Avatar” decât o poveste subţire, tipic americană, despre înfrângerea celui puternic, superior tehnologic, în războiul dus împotriva celui slab (sună cunoscut? Irak? Afganistan?). Sigur, tentă eco, întoarcerea la spiritualitate, de acord... Însă un război similar e pretextul şi în „The Hurt Locker”. Diferenţa e că acela e posibil oriunde în lumea noastră şi asta se simte foarte intens în filmul semnat de Kathryn Bigellow, în timp ce lumea din „Avatar” rămâne doar un vis... Irak – Pandora 6-3. Corect.