Imigrant în Bucureşti

Am visat întodeauna să ajung în Bucureşti... Mereu am spus că aici se întâmplă „totul”. „Republica” lui Mazăre, din care veneam, a rămas un loc prăfuit, încremenit la momentul „1990”. Şi nici nu cred că lucurile se vor schimba foarte curând, atâta vreme cât Constanţa nu va scăpa de acest primar, care continuă să facă atât de mult rău oraşului în care m-am născut... Oportunităţile sunt acolo foarte puţine, ca să nu spun inexistente... Investiţiile sunt controlate şi atent „direcţionate”... Faciesul oraşului păstrează încă ridurile şi năravurile comuniste... Corupţia şi nepotismul au copleşit toate structurile... Îmi aminteam foarte des de „surorile” lui Cehov: „La Moscova! La Moscova!”...

Pentru mine, slavă Domnului, lucrurile nu au rămas la nivelul aşteptărilor şi visurilor niciodată împlinite... Sunt mândru să spun că am luat, prin propriile puteri, un concurs la o instituţie în care se intră foarte, foarte greu, mi-am demonstrat că pot şi că se poate ajunge în Bucureşti şi fără sistemul PCR... Mi-am spus că e numai primul pas... că totul se poate mişca rapid, atâta vreme cât munceşti cu pasiune şi te străduieşti să dai tot ce poţi. Eram optimist, încrezător...

Mi-a trecut. M-am convins rapid că lucrurile stau exact la fel ca în oraşul de la mare... Acelaşi sistem de pile şi acelaşi labirint de interese personale, imposibil de depăşit, dacă nu faci compromisuri pe care să le regreţi chiar din clipa în care începi să te „bălăceşti”... În plus, tupeu, nesimţire, obrăznicie, egoism, incultură şi proastă creştere... Singura diferenţă faţă de Constanţa – totul e multiplicat de 10 ori şi e îmbibat de superficialitate şi meschinărie... Am învăţat că nu orele peste program petrecute la serviciu te ajută să promovezi, nici munca „patriotică”, nici faptul că eşti cel mai bun pe „felia” ta. Nu criteriile profesionale contează, ci doar cele personale... Dacă îţi doreşti să ajungi pe un anumit post, trebuie să plăteşti lui X suma cutare, ori să ai o relaţie mai mult sau mai puţin amoroasă cu Y, ori să te cheme Z, ori tata să fie parlamentar sau membru în Partidul Q, ori măcar să ai o limbă moale şi dulce... Nu mă încadrez şi nici nu doresc să mă încadrez...

Vorbim tot timpul despre halul în care a ajuns ţara asta şi ne plângem că suntem obligaţi să o urâm, că nu mai putem, că nu mai vrem... Mai aud uneori citate gen „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ţară.”... Mă tem că nu ţara e de vină, ci numai oamenii din ea... Cel puţin unii dintre ei. Mai ales cei pe care îi alegem de fiecare dată... Ori, poate, şi unii dintre noi... Poate chiar eu, pentru că am fost naiv şi visător. Şi pentru că nu vreau sa mă vindec...

Am visat întodeauna să ajung în Bucureşti... Acum mă „strânge” şi nu-l mai vreau... Nu mai simt că locul meu e aici. La Constanţa nici atât... Atunci unde?...