Definitv

Azi s-au împlinit exact 6 ani de când a dispărut, la numai 30 de ani, una dintre cele mai frumoase voci neștiute ale lumii, Jan Werner. Am postat pe YouTube, încă înainte să răsară soarele, ultima din cele patru înregistrări video ale participării lui la ediția din 1995 a Cerbului de Aur. Este exact cântecul pe care l-a cântat la câteva momente după ce a câștigat premiul al doilea la secțiunea Interpetare. Avea 19 ani.

Înregistrarea asta nu a mai fost difuzată nicăieri în lume din acea seară. Până azi. Mă mir și acum ce voce crudă avea și, totuși, cât de frumoasă! N-a studiat niciodată muzica. A fost un autodidact. Și a fost cel mai aspru critic al propriei sale voci... Nu mai intru în amănunte, am mai scris despre asta.

Acum nu mai am nimic neștiut de împărțit cu restul admiratorilor săi. E ca și cum tot ce mai aveam de spus despre el, am spus, astăzi, definitiv...

Obsesie

Dacă nu m-aș fi îndrăgostit de tine
Și dacă nu aș fi fost pământean,
Ar fi fost totul la fel, la fel ca ieri...

Dar ai venit ca să mă aprinzi...
Cu tine am simțit mai mult
Și am trăit mai puternic...

Am umblat
Fără vânt,
Doar cu Dumnezeu lângă mine...

Un țigănuș mi-a spus
Că dragostea am găsit-o în brațele tale.
Mi-a spus să am grijă,
Să nu apuc pe drumul ăsta,
Că o să mă piardă într-o clipă...



Loukas Giorkas - Ena Tsiganaki Eipe (live)
 

+1 Adaugă prieten

Primesc numeroase cereri de prietenie pe Facebook. Cel puțin una în fiecare zi. Prietenii, colegii din școlile și joburile prin care am trecut până acum, cunoscuții, i-am adunat aproape pe toți în lista mea și am fost de fiecare dată încântat să îi am aproape și în acest fel. Ori să îi regăsesc cu ajutorul Facebook-ului, în unele cazuri, după mulți, mulți ani. Pe alții, persoane publice, oameni pe care îi admir și nu i-am cunoscut niciodată personal sau oameni cu care am interacționat în vreun grup, prin comentarii sau aprecieri, i-am rugat, printr-un mesaj, să îmi accepte cererea de prietenie, pentru un motiv sau altul. Așa mi s-a părut civilizat, de bun simț. De aceea, aproape că începe să mă irite când o persoană complet necunoscută mie crede că printr-un simplu click pe „+1 Adaugă prieten”, așa pe mutește, poate intra direct în viața mea, fără măcar un „Mulțumesc”, după ce a primit acceptul...

Draga mea cutie de scrisori

„Dacă ar ști aceste cutii poștale de câte ori se roagă oamenii ca ele să le hotărască destinul, nu ar mai avea o înfățișare așa de pașnică. Eu, cel puțin, mai că nu am sărutat cutia poștală și, când am privit-o, mi-am adus aminte că poșta este cel mai mare bun al omenirii...”

Am descoperit aceste rânduri într-un mic volum de povestioare scrise de Cehov. Nu le știam. Dar imediat m-am dus cu gândul la cutia de scrisori de acasă, de la părinții mei. Eram elev când am început să corespondez cu câteva fete de seama mea. Cristina, Sandra, Inna (nu, nu acea Inna, ci una mult mai frumoasă, o rusoaică din Iaroslavl, căreia, din păcate, i-am pierdut urma...). Aproape că sărutam scrisorile înainte de a le pune la cutia poștală, atât de mare mi-era dorința ca ele să ajungă în siguranță la destinație. Încă de a doua zi verificam cutia poștală, deși știam foarte bine că era foarte posibil ca scrisorile mele nici măcar să nu fi plecat atât de repede din oraș.

Știam ora la care trecea poștașul. Uneori îi ieșeam înainte și îl întrebam de scrisori. De cele mai multe ori îmi răspundea „Mâine!”. Îl uram.

Știam dacă venea vreo scrisoare și fără să mai ies. Puteam să văd cutia de scrisori din casă, pe ferastră. Dacă găurelele cutiei se făceau albe, știam că e acolo. Într-o zi, am scris scrisori pentru două dintre fete, dar, din greșeală, le-am inversat plicurile! Mi-am dat seama abia când au venit răspunsurile. Nu vreau să îmi amintesc de momentul acela...

Uneori visam că am primit o scrisoare. Visul nu se adeverea niciodată. Odată am visat că erau atât de multe scrisori în cutie, încât dădeau pe dinafară! Ce senzație!!!

Azi nu mai primesc scrisori. Doar facturi, pliante, reclame, fluturași electorali. Așteptarea, nerăbdarea, freamătul, toate s-au mutat pe email. Deasupra a zeci și sute de mesaje, întotdeauna este unul, unul singur, care mă face să tremur de drag când văd scris Inbox (1)...

Last month,

While thinking of love,

I wrote him some words and mailed them away.

But the next day

I found at my door a letter from Spain

He’d sent long before

And it’s not read.

„I haven’t heard from you in weeks.

I must assume that you no longer care

Too bad... That’s it... Goodbye!”

It’s just amazing

How loving can fail

From letters that cross in the mail!

A life, a love, a chance to win it all

Can pass you by, in the far gone seen

And you think you’ll find your fate tomorrow night

And he finds somebody else in-between...

I sat with swords in my heart

And pen in my hand. I wrote

„I’m glad that we’re through.”

Full of hate, I mailed it.

But then, in a week, a letter arrived.

With love did it speak.

„I loved the tender words you sent.

It seems I wronged you. Please, forgive me.

I’ll return by ship real soon.”

But I know now that he’ll never sail...

Our letters will cross in the mail.

It’s just amazing

How time brings a loss

And loving can fail

Like letters that cross in the mail...

Mamaia și puștanul

Îmi place ca, din când în când, să fac un ocol pe la Universitate, pe la cei care vând cărți și viniluri vechi. Aproape de fiecare dată, trebuie să fie vreun disc care să-mi facă mie cu ochiul. Știe că pentru mine a ajuns acolo. De aceea și stă răbdător, în fața celorlalte discuri, jos, pe ciment, bătut de soare ori stropit de ploaie. Uneori are coperta ruptă sau îndoită. Alteori, de-a dreptul murdară...

Așa s-a întâmplat și cu cel de astăzi. Era în față. Jos, în praf. Privea trist pantofii care treceau pe lângă el. L-am luat. Imediat s-a înființat lângă mine un puștan, să mă întrebe dacă mai vreau și altceva. I-am spus că mai vreau să mai văd și alte discuri la fel, cu muzică ușoară românească. „Adică?”, m-a întrebat. „Adică așa ca ăsta, Mamaia '69.” Sunt convins că habar n-are... „Stați să mă uit, că n-am auzit de chestia asta.” Băiatul ăsta nu are mai mult de 20 de ani. Probabil că l-a lăsat cineva să păzească vechiturile câteva minute, cu instrucțiuni clare legate de prețuri. Geluit, frezat, parfumat, lanț de aur, tricou mulat, teniși de firmă. Născut după Revoluție. Mă întreb ce fel de muzică ascultă. Manele? Lady Gaga? J Lo? Alex Velea? Nici nu îi știu pe restul, cei care sunt acum la modă. Oricum, nu dau doi bani pe niciunul... Îi spun să nu mai caute. Oricum, nu cred că mai găsește ceva la fel. Îl întreb cât costă discul. „10 lei”, îmi răspunde. „În niciun caz, coperta arată jalnic, iar discul e murdar.” Acceptă să mi-l dea cu 5 lei. Prostănacul... Habar nu are ce comoară mi-a vândut pe nimic! Orchestra lui Sile Dinicu, Aurelian Andreescu, Ioana Radu, Constantin Drăghici, H. Mălineanu, George Grigoriu, Mihaela Mihai, Florin Bogardo, Doina Badea... DOINA BADEA!!! Discul arată impecabil, nu are nicio zgârietură. E doar prăfuit, dar asta se rezolvă imediat cu puțin alcool. Aș fi dat pe el chiar și de câteva ori mai mult. Dar jur că nu am niciun fel de remușcări față de puștan!

Am dus discul până acasă ca pe un trofeu...

Luigi Ionescu - Mainile tale

Mihaela Mihai - E varsta intrebarilor

Ioana Radu - Nu se poate!

Mihaela Mihai - Ora cântecului

iPhone 5. Isterie și snobism

A fost mai întâi un zvon, cum că o să iasă în curând... Apoi, pe ici, pe colo, au început să apară știri despre câte un prototip uitat în vreo cârciumă sau te miri pe unde... În fine, anunțul: „Noul iPhone va fi lansat în septembrie!” Repetat la infinit, de zeci si sute de ori în fiecare zi, pe toate site-urile posibile, să se pregătească lumea de impact. Discuții interminabile, dezbateri, etc.

Până la apariția lui Samsung Galaxy SIII, iPhone 4 a fost considerat cel mai „cool” telefon. Cozi la ușile magazinelor încă din noaptea dinaintea lansărilor, îmbulzeală, precomenzi și tot ce ține de isteria Apple de-acum binecunoscută. De neînțeles pentru mine. Modă și snobism, nimic mai mult. Cu puțin înaintea lansării lui Samsung Galaxy SIII, Apple s-a scremut să mai scoată un 4S, ca să nu uite lumea de iPhone. La scurt timp, sud-coreenii au rupt piața cu telefonul lor minune. Disperarea celor de la Apple a ajuns până în fața instanțelor, unde au cerșit protecție, pe motiv că Galaxy SIII a copiat iPhone-ul. Este și evident cât de mult seamănă Galaxy cu iPhone, nu? Între timp, HTC, quietly brilliant, așa cum o spun chiar ei, au scos și ei o bijuterie. Motorola și Nokia și-au luat și ei felia lor. Apple trebuia să rupă tot, ca să iasă din nou în față. Goană mare, cursă lungă și grea... Televiziuni din lumea întreagă, site-uri de tot felul, bloguri... toate s-au bătut să transmită în direct show-ul de lansare a lui iPhone 5. Isteria și snobismul de a ține în mână cel mai proaspăt produs Apple au țâșnit din nou. „Ce știe să facă noul iPhone?”, întrebarea care i-a paralizat de uimire și nerăbdare pe snobii în ale gadgeturilor.

Gogoașa umflată cu pompa strategiei de marketing deja fâsâie. iPhone 5 este în spatele celor după care a alergat. Gâfâie. Snobismul și prostia leșinaților după „noul iPhone” face deja înconjurul lumii.

Display	4 inci	4.8 inci	4.7 inci	4.5 inci
Rezoluţie	1.136 x 640	1.280 x 720	1.280 x 720	1.280 x 768
Greutate	110 grame	133 grame	145 grame	185 grame
CPU	Dual-core Apple A6	Exynos 4212 Quad Core	Dual-core 1.5GHz Snapdragon S4	Dual-core 1.5 GHz Snapdragon S4
Memorie	16GB, 32GB or 64GB, fără slot de card	16GB, 32GB or 64GB +microSD slot	12GB+microSD slot	32GB, fără slot de card
Conector	Apple Lightning	microUSB	microUSB	microUSB
Sistem de operare	iOS 6	Android 4.0.4 (Ice Cream Sandwich)	Android 4.0.4 (Ice Cream Sandwich)	Microsoft Windows Phone 8
Baterie	225 ore standby, 8 ore de vorbit (3G)	790 ore standby, 11,4 ore de vorbit (3G)	Se va anunţa.	300 ore standby, 10 ore de vorbit (3G)
Cameră	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, LED flash	8MP, 3264×2448 pixeli, autofocus, dual-LED flash
Reţele	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE	Wi-Fi, 2G, 3G, 4G LTE

Marea lehamite

Pentru că altfel nu mai avea niciun motiv de bun simț pentru un discurs adresat poporului, după ce 7,4 milioane de români i-au spus foarte clar că nu-l mai vor la Cotroceni, președintele Traian Băsescu a găsit oportun să se folosească de pretextul vizitei de lucru la Bruxelles, pentru a-și relua obiceiul cuvântărilor transmise în direct la televiziunile de știri. Președintele ne-a servit încă o dată pilde despre cât de importante sunt procesele care au loc acum la nivelul Uniunii Europene, pe care dorește să le analizeze cu înalții demnitari europeni, desigur, Baroso și Reding. Președintele a folosit iar sintagme precum „evenimentele din 3-6 iulie”, "instituțiile statului din România au rezistat la efortul la care au fost supuse de majoritatea parlamentară”, „sprijinul pe care instituțiile noastre l-au primit de la Uniunea Europeană și Statele Unite”, „atacurile la justiție”, „nimeni nu ancheteaza pe cineva dacă a participat la referendum”, „fac un apel la clasa politică, la toate partidele, să existe un deplin consens”... aceleași replici uzate și obosite... Nimic nou. Același „Moise” care crede despre sine că este singurul om capabil să-și scoată poporul din deșert... Aceeași atitudine superioară, același rânjet disprețuitor... Același președinte al tuturor românilor care nu au votat la referendum... N-am avut răbdare să urmăresc speech-ul până la capăt. Mi-a fost lehamite. Opt ani înseamnă deja prea mult pentru mine...

Ce m-a frapat la discursul lui Traian Băsescu din această seară a fost faptul că cel puțin jumătate a fost rostit cu capul plecat. Dar mi-e greu să cred că din jenă față de cei 7,4 milioane de români...

Bețe peste bot la Bruxelles

Am crezut că, astăzi, la Bruxelles, Parlamentul European o să șteargă din nou cu România pe jos, ca o exemplară pedeapsă pentru „lovitura de stat” organizată de Ponta și Antonescu și pentru „fraudarea” referendumului de la 29 iulie. Așa a crezut și madam (nu madame) Reding. Dovadă morga ei inchizitorie, buzele vinete și veninul cu care și-a rostit rechizitoriul. Și compleul ei portocaliu, desigur. Ei, din fericire, nu am mai fost obligați să ascultăm doar vocea acestei madame „Boc” și a cățeilor pedeliști care au tot lătrat pe la Bruxelles în ultimele două, trei luni. Patrupedele au fost puse la punct și și-au luat bețe peste bot. Am savurat imaginea unui Luhan cu ochii căscați de uimire în momentul în care Swoboda l-a pus la punct, a unei Monica Macovei care a declarat cu atâta „candoare” că din presă (!!!) a aflat că s-au furat un milion și jumătate de voturi la referendum, a unei madame Reding terfelite în fața colegilor săi, și nu doar de către europarlamentarii români...

N-a mai fost niciodată un asemenea ton în Parlamentul European, dar doar un asemenea ton mai putea să acopere țipetele isterice ale doamnei fost procuror și ale pajilor de la Cotroceni.

Vă mulțumesc, domnule Angourakis, nu atât pentru susținerea cauzei noastre, a celor 7,4 milioane care am votat DA la referendum, cât mai ales pentru respectul extraordinar pe care ni l-ați arătat, vorbind într-o limbă română absolut impecabilă! Este, acum, momentul cel mai bun să înțelegem că nu e cazul să stăm cu capul plecat în fața celorlalți europeni.

Vorba lui Mircea Diaconu, „azi m-am împăcat cu Europa!”.

9/11 – Unde erai pe 11 septembrie 2001?

E un gând care îmi trece prin minte în fiecare an, pe 11 septembrie... Momentul în care cel de-al doilea avion plonja într-unul dintre turnurile gemene de la World Trade Center... L-am văzut în direct.

Mă aflam în Constanța. Eram pe stradă, cu Andreea. O ploaie torențială ne-a udat până la piele. Radu m-a sunat si mi-a spus: „Ce faci, unde ești? Ai văzut ce se întâmplă în America? A început cel de-al treila război mondial!” „Ei, prostii!”, i-am spus. Am intrat in mallul din centrul orașului. La ultimul etaj, zeci de televizoare erau deschise pe ProTV, care prelua CNN-ul în direct. Pe burtieră scria: „Atentat terorist la New York. A început cel de-al treilea război mondial?”.

În afară de 11 septembrie 2001, nu cred că mai există vreun eveniment despre care să îmi aduc aminte cu atâta precizie unde mă aflam, la ce oră şi cu cine, în momentul în care s-a petrecut. Restul... îl cunoașteți.

Kafka

Nu vreau să țin aici o prelegere savantă despre unul dintre autorii mei preferați, Franz Kafka, ori despre cărțile lui. Nu vreau și, oricum, îi puteți găsi pe alții cu adevărat pricepuți la asta. În schimb, mi-ar plăcea să împart cu voi bucuria de a redescoperi texte știute și iubite („Metamorfoza”, „Colonia penitenciară”, „Castelul”, „Procesul”) și de a descoperi altele noi, precum istorioara de mai jos, pe care am găsit-o în volumul „Metamorfoza și alte povestiri”, apărut cu câteva zile în urmă. Sunt convins că o să vi se pară familiară, chiar dacă nu ați mai citit-o până acum...

ÎN FAŢA LEGII

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu.

- Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.

Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Când păzitorul observă asta, râde şi spune:

- Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.

La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune a mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de formă, așa cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată:

- Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.

De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrîneşte, doar mormăind în  barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului pînă şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului.

- Acu' ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.

- Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?

Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el:

- Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.

Franz Kafka - Metamorfoza

The Metamorphosis - Kafka

Franz Kafka-Colonia penitenciara

Franz Kafka - Castelul

Franz Kafka - Procesul