De ziua mea onomastică

Într-un fel, ziua de Sfântul Dumitru este și ziua mea onomastică, după nașul meu. Ai mei îmi urează cele cuvenite, dar nu o sărbătoresc. Însă îmi amintesc de Dumitrii care nu mai sunt, din familia mea. Și, când am timp, merg la biserică, să le aprind câte o lumânare.

Așa am vrut să fac și azi. Îmi era în drum să merg la Patriarhie și am sperat că nebunia de acolo, de zilele astea, se terminase. Nici pomeneală! Am văzut debandada încă din Piața Unirii, dar am vrut s-o privesc de aproape. Încă din bulevard, am remarcat gardurile de protecție. O ambulanță tocmai ieșea, cu sirena pornită. La intrarea pe alee, trebuia să treci pe lângă vreo 10 toalete ecologice care puțeau a urină de te usturau ochii. Pe dreapta, pe aleea care duce la Patriarhie, mulțimi de oameni separate de jandarmi. Am urcat pe alee... Pe bordurile din stânga și din dreapta, oameni de toate vârstele își expuneau infirmitățile, bolile, bubele, protezele, pansamentele (unele, evident, false), poveștile de viață scrise pe cartoane, cărucioarele, cârjele... Copii mici, murdari, pișați, se hârjoneau prin jur... Mai sus, mai mare aglomerație... Mese mari și multe, cu lumânări aprinse. O femeie le aduna pe cele mai multe dintre ele și le arunca într-o găleată. Niște recipiente imense, albastre, ofereau aghiazmă fabricată industrial, probabil... Mai încolo, pe stânga, o scenă enormă, cu scaune, cu icoane, cu instalații de sonorizare și de iluminat tv, o macara de televiziune. În apropiere, pe zidul bisericii, un panou video proiecta slujba transmisă în direct de Trinitas TV. Toate, semnele unei biserici umile, simple și sărace... În mulțime, colegii mei reporteri, la datorie... Pe dreapta, moaștele, așezate pe un soi de scenă, pe la care se perindau oamenii...

M-am lipsit de orice lumânare... Nu așa vreau să arate religia mea, ca un bâlci interminabil.

În parcul din Piața Unirii, o mare de tarabe, la care vindeau popi, călugări și măicuțe. Orice ține de biserică. Icoane, icnonițe, de tablă, de lemn, de sticlă, simple, cu pietricele colorate, cu brizbrizuri, cruci, cruciulițe, brățări, mătănii, șiraguri, candele (autorizate de BOR, desigur), tămâie, simplă, aromată, colorată, cu miros de regina nopții și de orice altceva ți-ai putea închipui, cărți, cărticele, Biblii (și ele autorizate), cd-uri cu cântări bisericești, haine preoțești... și câte și mai câte... Toate mi-au amintit de monologul lui Caragiale, „La moși”, interpretat de Carmen Stănescu (l-am căutat pe internet, dar nu l-am găsit... se „pupa” bine aici...)

Dezgustat de tot acest bâlci, am intrat la metrou și m-am așezat în partea din față a peronului, ca de obicei... Ca să vezi! Un călugăr de vreo 30 de ani își admira, în oglinda de la capătul peronului, barba și coada de la ceafă...