O injecție pentru prietenul nostru...

Am crezut că în România anului 2010 nu se mai poate pune nici măcar o singură clipă problema omorârii câinilor fără stăpân. Am sperat că a rămas doar o imagine îndepărtată tabloul biobazei canine de la Constanţa, unde bietele animale sunt ţinute în cuşti supraaglomerate, fără mâncare şi fără apă, până ajung să se sfâşie. Am sperat că patrupedele sufocate de zăpadă iarna trecută în cuştile de la adăposturile bucureştene vor avea o soartă mai bună, după implicarea, e drept, nesusţinută de populaţie, a unor asociaţii pentru protecţia animalelor. De aceea m-au îngrozit, pur şi simplu, amendamentele pe care prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei, le propune pentru modificarea legii câinilor fără stăpân. Nu este de ajuns că ni s-a dus buhul în toată Europa, că suntem tâlhari, spărgători de bancomate, violatori și criminali? Mai era nevoie și de eticheta de ucigași de câini?

Lăsând la o parte cruzimea demersului în sine, nu ştiu cât folos ar putea aduce bucureştenilor punerea în practică a acestor idei. Mă gândesc aici şi la "rezultatele miraculoase" ale inutilei campanii demarate cu câțiva ani în urmă de primul hingher al ţării, Traian Băsescu. Canicidul condus de el n-a dus nicăieri. Nici nu avea cum, din moment ce nimic altceva, în afară de omorârea bietelor animale, nu s-a întreprins.

Este adevărat, prea mulţi câini umblă în voie pe străzi. Şi nu doar în Bucureşti. Mulţi dintre ei sunt agresivi. Şi eu am fost muşcat cândva de un câine şi de atunci mi-e teamă de ei. Dar unii dintre ei sunt agresivi tocmai din cauză că au suferit agresiuni la rândul lor, din partea celor care îşi spun oameni. Scene de o cruzime ieşită din comun aţi văzut destule, nu numai la televizor, ci şi în realitate. Alţi câini au devenit agresivi după ce au fost lăsaţi tot de oameni să îşi „stabilească” un teritoriu în jurul blocurilor sau pe lângă vreun magazinaş alimentar de cartier. Simţul posesiei teritoriale la acei câini se manifestă. „Intruşii”, fie ei cu două ori cu patru picioare, trebuie alungaţi, aşa cere legea lor... Să recunoaștem, însă, cei mai mulți dintre maidanezi sunt mai degrabă pașnici, dacă nu speriați și intimidați la apariția oamenilor...

Ne uităm cu gura căscată la documentarele de pe Discovery sau Animal Planet şi la grija exagerată, spun unii dintre noi, normală, spunem alţii dintre noi, pentru tot ce înseamnă viaţa animalelor care ar putea să ne ţină companie... Ne uităm și cu admirație la un sistem extraordinar de bine pus la punct, care nu lasă câinii și pisicile să umble aiurea pe stradă și nici nu îngăduie abuzurile unor nemernici care ar trebui să aibă grijă de niște suflete nevinovate... Suntem departe de acele țări și în aceste privințe. Mă întreb cum ar arăta la noi un tribunal cu un câine abuzat într-o parte și cu un ticălos de cealaltă parte...

Se vorbește despre o campanie de strângere a câinilor fără stăpân de pe străzi, sterilizare, vaccinare, microcipare, eutanasiere și așa mai departe. Fiecare din aceste etape ar costa bani. Și nu puțini. Se mai adaugă la toate acestea cazarea, hrana, întreținerea acestor adăposturi... Cine dă acești bani? Cui? Pe ce criterii vor fi aleși medicii veterinari implicați în toată această activitate? Care vor fi adăposturile care vor beneficia de fonduri? Cine controlează fluxul acestor bani? De ce îmi amintesc acum de banii și de hrana pentru animale trimise de ONG-uri europene, care în loc să ajungă la adăposturile pentru animale, s-au "scurs" către diverse cabinete veterinare private? După borduri, asfalt şi toate celelalte, ne pregătim de o nouă afacere de succes în România? Dacă nu, atunci de unde, dintr-odată, această dragoste extraordinară a statului pentru bucureşteni?

Ce facem cu cei care iau animalele de la adăposturi, sub pretextul adopţiei și apoi le eliberează pe stradă? Nu sunt necesare recensământul animalelor, microciparea şi înregistrarea lor într-un registru unic naţional, astfel încât falşii iubitori de animale să poată fi traşi la răspundere? Ce facem cu nebunii care au făcut, fără acordul locatarilor, coteţe pe lângă blocuri, unde au aciuiat haite de câini care nu-i recunosc drept stăpâni decât pe cei care îi hrănesc? Ce facem cu bucureştenii care aduc puii de câini de acasă şi îi abandonează pe străzile şi prin parcurile oraşului? Problema acestor câini nu este deloc simplă... La situația de astăzi s-a ajuns, s-o recunoaștem, tot din cauza neglijenței unora, a nesimțirii altora și a neimplicării celor mai mulți dintre noi. Multe întrebări, niciun răspuns...

Două gânduri la final... Am fost întotdeauna extraordinar de impresionat de dragostea necondiţionată a câinelui, care nu aşteaptă niciodată nimic de la tine şi îţi linge mâinilede câte ori îl mângâi sau îl alinţi, uitând de toate şuturile şi înjurăturile pe care i le-ai administrat de-a lungul timpului... Şi încă ceva... De ce îmi vin acum în minte camerele de gazare de la Auschwitz?

Rostul

Prietena mea, Cătălina, aflată departe, îmi trimite pe mail un text primit, probabil, de la alţi prieteni, prin sistemul Fwd: Fwd: Fwd… Lucruri din acelea la care mai avem timp să ne mai gândim doar atunci când ne atrag alţii atenţia... Cu permisiunea ta, Cătălina, împart cele de mai jos cu toţi cei care vor să citească. Mulţumim.

"Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea, de-am fost nevoit s-o părăsesc?

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”. La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui Tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-au avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghezmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. „Scuze, dom' părinte, e urgent !“

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul ca să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Băieţii noştri fură bancomate, joacă la poker şi beau de sting, pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti!"

Moartea ca un spectacol de prost gust

Nici admiraţia pentru preşedintele polonez, aproape urât şi la Varşovia şi la Bruxelles, nici simpatia pentru durerea familiei lui şi nici respectul pentru o ţară aflată în şoc nu sunt motivele pentru care telenovela „Polonia îndoliată” a făcut atâta audienţă pe toate canalele româneşti de televiziune. Cu totul de acord, prăbuşirea avionului polonez la Smolensk a fost o mare tragedie. Orice avion care se prăbuşeşte se îndreaptă către moarte. Deşi, după numărul anual de accidente de toate felurile înregistrate în toată lumea, avionul este considerat de departe cel mai sigur mijloc de transport, consecinţele unui astfel de eveniment nefericit sunt întodeauna îngrozitoare. Supravieţuirea în asemenea situaţii reprezintă cu adevărat un miracol. Este meschin și egosit, însă acesta a fost, de fapt, motivul pentru care cei mai mulți dintre români au căscat ochii și gurile la televizor o săptămână întreagă, privind toate detaliile legate de identificarea cadavrelor, de transportarea rămășițelor pământești, ori imaginile cu fiica președintelui, prăbușită în genunchi lângă sicriele părinților, pe aeroport... Fiecăruia dintre privitori i-a sunat în minte, ca o sirenă, gândul "Într-un avion ca acela m-aș putea afla și eu într-o zi, Doamne ferește!".

Funeraliile au fost un adevărat "festin" tv, mustind de comentarii care mai de care mai penibile și mai nepotrivite. După ce principalul post tv de știri din România a făcut din moartea soților Kaczynski subiectul numărul 1 o săptămână întreagă, timp în care mi s-a acrit să tot aud expresii cretinoide precum "cele două jumătăți ale unui fruct", "ironia sorții" sau altele asemenea, bomboana de pe colivă a venit la mare fix, taman duminică, în timpul slujbei de îngropăciune, când Realitatea TV a transmis ceremonia funerară în alb-negru și cu bandă galbenă de "Breaking news"!!... Nu știu de ce, parcă atunci le-am văzut pe babele din "Gaițele" lui Chirițescu, atârnate pe fereastră, privind morții care treceau pe bulevard, în drum spre cimitir, în timpul epidemiei de tifos...

Slavă Domnului, bine că s-a terminat! Să vedem ce subiect mai găsesc ăştia...

De ce nu am sărbătorit Ziua Internaţională a Romilor

Pentru că m-am săturat de haitele de romi care bântuie fără rost pe străzi sau zac vara, pe trotuar, de dimineaţa şi până seara, spărgând seminţe, afişând kilograme de aur şi scuipând în stânga şi în dreapta.

Pentru că nu muncesc, nu învaţă, nu se spală, nu plătesc impozite, nu folosesc metode contraceptive şi, în general, nu fac nimic bun. Cu excepţia a două, trei persoane educate, civilizate şi cu studii, pe care le-am cunoscut în emisiunile mele, restul...

Pentru că mi s-a acrit de manele şi de manelişti...

Pentru că nu mai suport emisiunile şi serialele tv care îi promovează pe ţigani, pentru că nu înţeleg de ce le difuzează televiziunile din România şi pentru că nu înţeleg de ce se uită românii la ele...

Pentru că singurul cerşetor pe care l-am văzut în centrul oraşului Göteborg era ţigan din România. Şi pentru asta mi-a fost al naibii de ruşine că sunt român...

Pentru că au invadat capitalele ţărilor europene occidentale, unde au furat, au violat şi au omorât, iar jurnalele tv şi ziarele i-au numit „români”.

Pentru ipocrizia europenilor care ne critică pentru „discriminarea de care suferă romii în România”, dar nu ştiu cum să scape mai repede de ei, atunci când îi „calcă”...

Pentru că s-a găsit Madonna să ne facă educaţie civică legată tot de discriminarea romilor. Să-i ia acasă la ea.

Pentru că România nu este ţara romilor, aşa cum cred mulţi europeni, ci ţara românilor. De aceea, sunt de părere că romii ar trebui să fie din nou numiţi „ţigani”, aşa cum a fost întodeauna şi cum toată lumea obişnuieşte să spună, inclusiv ţiganii înşişi, şi nu „romi”, aşa cum rău şi prost a impus un prim-ministru după 1990. Ar fi, de asemenea, un lucru bun ca la ONU să figureze din nou titulatura „Rumania”, aşa cum era înregistrată cu nişte ani în urmă.

Pentru că îmi doresc să trăiesc într-o ţară civilizată (iar îţi doreşti asta???), unde nimeni nu are mai multe sau mai puţine drepturi decât celălalt şi unde nu este nevoie ca majoritatea să suporte „dictatura minorităţii”, numai pentru ca aceasta să nu se simtă discriminată...

Bomboana americană cu gust de vomă

„Dacă meritaţi viză, vrem să fim siguri că o obţineţi.”, a spus ieri la o conferinţă de presă ambasadorul american la Bucureşti, Marc H. Gitenstein. Nu este, însă, decât staniolul strălucitor pe care l-a ales pentru a împacheta o bomboană cu gust de vomă. Mult mai sincer şi mai onorabil era dacă spunea, de fapt, „Nu vă ridicăm vizele, decât atunci când veţi merita!”. America nu ne vrea, încă, în calitate de musafiri. E mult mai comod pentru ea, deocamdată, să rămânem doar aliaţi şi carne de tun în Irak şi Afganistan, unde deja au murit 12 români pentru interesele americane. Mai mult, acum are la dispoziţie şi teren românesc gratuit pentru amplasarea unor elemente ale scutului american antirachetă. Sacrificii cu totul insuficiente, cu siguranţă, pentru statul american, care, o spune clar prin vocea madamei Laurie Meininger, viceconsul la ambasada SUA la Bucureşti, „Nu pot să vă spun acum când veţi putea călători în SUA fără vize.”.

25% dintre solicitanţii români de viză temporară pentru Statele Unite au fost respinşi în 2009. Prea mult, zic americanii, care ne mai spun că ar trebui să mai aşteptăm până când rata refuzurilor va scădea sub 3%, ca să elimine aceste vize. În plus, mai avem nevoie de paşapoarte biometrice, agenţi speciali de securitate pe zborurile dintre cele două ţări şi aderarea la spaţiul Schengen. Ce mi se pare şi mai interesant este ce a strecurat ieri domnul ambasador, printre altele: „Una dintre cele mai delicate întrebări pe această temă este următoarea: solicitantul respins ar trebui să solicite din nou viza? Conform legii americane a imigrării, persoanele refuzate pot solicita din nou viza de câte ori doresc, dar noi le sfătuim ferm să nu facă acest lucru. Ştim însă că situaţia unei persoane se poate schimba. Încurajăm persoanele să solicite din nou viza doar dacă şi atunci când situaţia lor a înregistrat schimbări considerabile şi pozitive.”. Cu alte cuvinte staţi cuminţi în banca voastră şi vedeţi-vă lungul nasului! Nu ştiu de ce, îmi vine acum în minte imaginea câinelui care aleargă după puricele din vârful propriei cozi...

Probabil că va trebui să ne mai căciulim încă multă vreme pe la uşa americanului, ca să ne primească să-i vizităm ţara. Barack Obama se vede azi la Praga cu 11 şefi de stat din Europa Centrală şi de Est, după ce semnează cu Medvedev acordul de dezarmare nucleară, ca să-i asigure că noul tratat START nu reprezintă o ameninţare pentru ei. Printre vasali, şi al nostru. Nu cred că preşedintele Băsescu va apuca să deschidă gura despre vize. Şi chiar dacă o va face, mai mult ca sigur, i se va oferi un răspuns elegant, diplomat şi „ocolitor”. Mai stai o tură!

Mie, unul, nu-mi trebuie viză. Cel puţin nu acum. Nu am conturi în bancă decât pentru împrumuturi şi nici proprietăţi care să mă „cheme” neapărat în ţară. Alţi români vor să ajungă în State, pentru diverse motive. De aceea mă simt umilit, ca român, pentru cei care şi-ar dori să vadă America şi nu pot s-o facă, din cauza mârlăniei celor care o conduc. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte acum şi de prostia şi incultura crasă a americanilor din clipul pe care vă invit să-l urmăriţi la http://www.youtube.com/watch?v=fJuNgBkloFE&feature=related

Who the fuck are you, guys???

Asta e poteca mea

Îmi aduc aminte, uneori, de momente dragi din copilărie. Unele dintre ele sunt cele legate de discurile de vinil pe care le ascultam la pick-up, pe când aveam numai vreo 3 ani. Ai mei aveau atunci o mulţime de "plăci", de la muzică, de toate genurile, până la teatru radiofonic. Mă lăsau să îmi fac de cap, să ascult ce vroiam, când vroiam...

Nu îmi mai amintesc cum am descoperit două discuri cu Irina Loghin, pe care am început să le ascult iar şi iar. Nu mai ştiu ce îmi plăcea cel mai mult... Vocea... Cuvintele, din care mare parte nu înţelegeam... Muzica în sine... Nici nu mai contează acum... Însă încă mi-aduc aminte cum ascultam ore în şir, urmărind eticheta albă de hârtie a discului cum se învârte, dar fiind atent, foarte atent, la voce, la cuvinte, la instrumente...

De 35 de ani, tot ascult acele cântece cu Irina Loghin, fără să mă fi plictisit... Între timp, am crescut, am trecut prin câteva experienţe de dragoste care m-au marcat... Simt acum cu totul altfel înregistrările respective, acele cuvinte... Am înţeles ce înseamnă "neica", "dragostea" sau "cât putem să mai iubim". Poate unora li se par naive astăzi astfel de cântece, cu astfel de texte. Nu-mi pasă. Mie încă îmi par curate. Şi vorbesc despre lucruri, din păcate, din ce în ce mai de negăsit...

De câteva zile mi s-a pus "pata" pe una din aceste melodii, "Asta e poteca mea", nu ştiu de ce... Şi nici nu contează. Cum nu îmi pasă nici dacă o să râdeţi sau nu citindu-ma sau ascultând ce am postat... E despre copilăria mea, despre viaţa mea... Şi sunt importante toate astea...

Irina Loghin - Asta e poteca mea_Electrecord_1972