Care Cehov sunt eu?

Am postat, ieri, pe Facebook, un montaj foto dedicat lui Anton Pavlovici Cehov, unul din scriitorii mei preferați, la împlinirea a 153 de ani de la naștere. La scurt timp după aceea, buna mea prietenă A. m-a întrebat dacă am observat că semăn cu Cehov din unele din acele fotografii. Bineînțeles că abia atunci m-am uitat cu atenție și mi-am dat seama, pentru prima dată, că un make up artist, fără prea mare efort, ar putea să scoată din mine un „Cehov”. Desigur, doar o joacă în fața lentilei unei camere foto sau video. (Poate citește cineva de la Hollywood rândurile astea... ☺)

Dincolo de o astfel de joacă, dacă ne-ar sta în putere să ne alegem destinul, nu cred că mi-ar fi plăcut să fi fost Cehov... A muncit de copil, după ce tatăl său și-a părăsit familia. La 34 de ani s-a îmbolnăvit, la 37 a făcut tuberculoză. La 41 de ani s-a însurat cu iubirea lui de-o viață, actrița Olga Knipper, de care, de fapt, n-a avut parte cu adevărat niciodată. El a stat, bolnav fiind, prin stațiuni și sanatorii, la tratament, departe de ea, actriță importantă a vremii, ocupată mai tot timpul să-i joace piesele, în teatre din Moscova și Sankt Petersburg. O viață chinuită, o iubire risipită, neîmplinită de interminabilele scrisori de dragoste dintre Anton și Olga și de cele câteva zile pe an, petrecute împreună... Mă îndoiesc că lui Cehov i-a păsat dacă va fi sau nu faimos peste 153 de ani...

* Iată povestea iubirii lor, interpretată de Valeria Seciu și Florin Zamfirescu

Anne Habeck Adameck - O clipa a fost al meu regia Valentin Antohi

Asculta mai multe audio diverse  

           

Mălina cântă mai departe

Totul a început cu ceva vreme în urmă, când Mălina a înregistrat, doar cu vocea, aproape 50 de cântece de toate genurile, pe care trupa lui Călin Geambașu să poată lucra la repetiții. Acesta le-a descoperit cu vreo trei luni în urmă, într-un folder de computer. Așa s-a născut ideea de a face un spectacol dedicat Mălinei, chiar de ziua ei, 29 ianuarie.

Oamenii s-au apucat să scrie partiturile, să repete, din 2 ianuarie... 4 săptămâni. Până în ultimul moment s-au temut că nu o să iasă așa cum și-ar dori...

Scena de la Teatrul Constantin Tănase. Pe fundal, opt instrumentiști, trei fete în backing vocals. Totul pe bune, live. În mijlocul scenei, într-un oval de lumină, microfonul la care Mălina a înregistrat cele 50 de cântece. Cablul microfonului, adunat jos. Capătul lui, rămas acolo, neconectat. De stativul microfonului, prins un trandafir roșu, floarea ei preferată.

Sala e plină. Lume bună. Personalități din lumea spectacolului românesc. Colegii Mălinei de la Școala Vedetelor. Titus Munteanu. Adrian Romcescu. Cornel Constantiniu. Doina Spătaru, desigur.

Octavian Ursulescu iese jos, între scenă și primul rând de fotolii. Spune câteva cuvinte. Punctează momentele importante din cariera Mălinei. Nu îmi dau seama dacă vocea lui e îmbătrânită sau e tulburată de emoție.

Trupa începe. Își zâmbesc, schimbă priviri... Ca și cum așteaptă să intre pe scenă cea căreia îi este dedicat spectacolul. Se aude vocea Mălinei. „I Have A Dream”. Mă trec fiori. Toată sala înlemnește. E ca și cum Mălina ar fi pe scenă, în fața microfonului. Atâta doar că nu se vede... Închid ochii și, dintr-odată, e... acolo! Îi văd ochii, zâmbetul, îi văd gesturile, o văd cum își ține în sus bărbia, ca întotdeauna, ca un copil curat care se avântă... Vocea îi e ca o lumină, așa cum a fost mereu, neatinsă... Îmi dau lacrimile...

Rând pe rând, cântă „I Don't Wanna Lose You”, „I Will Survive”, „Let's Twist Again”, „I Wanna Be Loved By You”, „Material Girl”, „Crazy”, „La Isla Bonita”, „Girls Just Wanna Have Fun”, „Like A Prayer”... În total vreo 25 de cântece. Ropote de aplauze după fiecare. O văd cum se înclină de fiecare dată sfioasă și delicată, o văd cum râde.

Din când în când, Octavian Ursulescu mai spune câteva cuvinte. Apoi Titus Munteanu, Andrei Nourescu, Adrian Romcescu. Toți vorbesc din fața primului rând. Niciunul nu urcă. Probabil, ca să nu calce pe aripile îngerului de pe scenă...

Pe video wall-ul din fundal sunt proiectate tot timpul fotografii cu Mălina, pe care nu le-am mai văzut niciodată. Apoi, un montaj cu aparițiile de la Școala vedetelor... Mamaia... Cerbul de aur...

Doina Spătaru urcă pe scenă pentru câteva cuvinte și pentru a cânta melodia preferată a Mălinei. Abia își stăpânește emoția. Simți cum se rupe ceva în ea...

În fine, Călin Geambașu cântă „Eu cred”, împreună cu una dintre cele trei fete. Este evident ca emoția îl copleșește.

La final, câteva clipuri din spectacolele Mălinei împreună cu trupa. Apoi, din nou, „Mi-e dor de tine”, cu o colecție de fotografii, o istorie a vieții ei... bebeluș, desene de copil dedicate mamei, Școala vedetelor, la mare, poze cu sora, cu mama, cu prietenii... momente... până la 37 de ani. Și atât. Apoi scena rămâne goală, luminile se sting... Microfonul cu firul adunat jos, trandafirul, reflectorul care proiectează ovalul de lumină... Liniște. 

Să pierzi iubirea...

Şi-acuma pleacă!

Vreau să fiu singur

Cu tristeţea

Ce zboară pe cerul ei însingurat...

Niciodată nu te-am întrebat cine erai,

De ce m-ai ales pe mine,

Pe mine, care, până ieri,

Credeam că sunt un rege...

Să pierzi iubirea...

Când se face noapte...

Când părul

Se-nvăluie cu-o umbră de argint...

Poţi să-ţi pierzi minţile...

Inima ţi se poate frânge...

Să pierzi o femeie

Şi să vrei să mori...

Lăsați-mă să urlu,

Cerul să-l reneg,

Să arunc cu pietre

În toate visurile mele care încă mai zboară!...

Am să le dobor, unul câte unul,

Am să rup aripile destinului

Şi-am să te am aproape!

Oricum, te înţeleg

Şi recunosc că am greşit...

Am ales în locul tău.

Cine ştie ce pretindeam...

Şi-acum, ce-a mai rămas

Dint tot ce-am petrecut împreună?

Un bărbat foarte singur

Care încă te mai iubeşte...

Să pierzi iubirea...

Când se face noapte...

Când pe faţă-ţi descoperi

Un rid care înainte nu era acolo...

Încerci să găseşti o explicaţie,

Să te prefaci indiferent,

Până când îţi dai seama

Că n-are niciun rost...

Şi ai vrea să urli,

Să înăbuşi cerul,

Să te dai cu capul de pereţi

De o mie de ori!

Am să îi dobor, unul câte unul,

Am să rup aripile destinului

Şi-am să te am aproape!

Să pierzi iubirea...

Blestemată noapte!

Şi aduni cioburile

Unei vieţi imaginare...

Şi te gândeşti că mâine

E o nouă zi...

Dar îţi tot repeţi: „Nu asta era ce aşteptam!”

„Nu asta era ce aşteptam!”...

Am să arunc cu pietre

În toate visurile mele care încă mai zboară...

Am să le dobor, unul câte unul,

Am să rup aripile destinului

Şi-am să te am aproape!

Să pierzi iubirea...

Pentru o noapte de iarnă ori pentru sfârșitul lumii

M-am contrazis, într-o seară, cu prietenii mei, până la aproape a ne certa din cauza a ceea ce noi numim cele mai frumoase concerte din muzica clasică. Nu o să descriu aici cu ce argumente și-a susținut fiecare părerea, n-aș mai termina până mâine întreaga poveste și nici nu ar avea rost. Însă mi-ar plăcea să știu dacă mai e cineva care ar face aceleași alegeri ca mine, oricare ar fi motivele.

Într-o ordine absolut întâmplătoare, pentru că mi-e mult prea greu să fac un clasament, iată care cred eu că sunt cele mai frumoase 7 concerte.

„Imperialul” lui Beethoven. L-am descoperit imediat după Revoluție, pe un disc Electrecord, scos din depozitele unui magazin, împreună cu alte mii de discuri care ori urmau să fie vândute pe sub mână, ori ar fi luat calea exportului. Un disc înregistrat în concert, cu Arturo Benedetti Michelangeli și cu... Sergiu Celibidache! N-am găsit nicăieri, pe YouTube, acea înregistrare, dar cred că o să vă placă și versiunea din 1967, cu același Michelangeli la pian, acompaniat de Orchestra Simfonică Națională din Danemarca.

„Anotimpurile” lui Vivaldi le-am ascultat în zeci de versiuni, de sute, poate mii de ori. Am o slăbiciune teribilă pentru „Iarna”, deși iarna nu e deloc anotimpul meu preferat... Dintre toate interpretările cu „Anotimpurile” lui Vivaldi, la suflet mi-a rămas... ei, bine, da! înregistrarea făcută de Electrecord, cu aproape 40 de ani în urmă, cu celebrul nostru violonist Ștefan Ruha, acompaniat de Orchestra de cameră a Filarmonicii din Cluj-Napoca, dirijată de Mircea Cristescu. Iar pe YouTube am găsit și un clip făcut de... cineva. Absolut minunat!

Apoi este „Concertul pentru pian și orchestră” de Edvard Grieg. Iată aici o minunată versiune înregistrată de pianistul nostru, Radu Lupu, împreună cu Orchestra Simfonică din Londra.

Căutând „Concertul pentru vioară și orchestră op. 64” de Felix Mendelssohn Bartholdy, am dat peste o înregistrare absolut senzațională, copleșitoare până la lacrimi. Ce este și mai frumos la această înregistrare e faptul că BBC s-a gândit să și „povestească” ce se „întâmplă” în acest concert. Dacă veți urmări clipul, veți înțelege despre ce este vorba... O idee mai mult decât binevenită pentru tineretul de azi, care strâmbă din nas când vine vorba de clasici...

Ei, și am ajuns și la concertul pe care l-am ascultat pe primul meu disc cu muzică clasică. Mi l-am cumpărat la începutul clasei a IX-a, cu banii de buzunar pe care îi primeam de acasă. „Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră” de Ceaikovski. Acum, am găsit o înregistrare magnifică din 1988, cu Evgheni Kissin la pian și cu Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan!

În fine, nu putea să lipsească de aici nici Rahmaninov, „Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră”. YouTube-ul este incredibil câteodată: am găsit o înregistrare din 1929 în care Serghei Rahmaninov este propriul interpret al acestui concert, alături de Orchestra simfonică din Philadelphia!

Ultimul, dar nu cel din urmă, „Concierto de Aranjuez” de Hoaquin Rodrigo, cu Paco de Lucia solist. Magnific!

Aud cum vuiește vântul pe la ferestre... Sunt 6 grade la ora asta, în București. E trecut de ora 10 noaptea. O să mai ascult o dată unul dintre aceste concerte... Tabloul perfect pentru o noapte de iarnă. Ori pentru sfârșitul lumii sau cum s-o chema 21 decembrie...

Un român la Basel (2)

Basel, 20 octombrie. Ziua a doua. Dimineața devreme. Ard de nerăbdare să colind orașul. Înainte de toate, însă, micul dejun. Mâncare la discreție, multe feluri de pâine, de brânzeturi, gemuri, unt, mezeluri și fructe. Arată atât de bine, încât îmi vine să le încerc pe toate. Sala de mese e intimă, e cald, plăcut. Cafeaua și muzica de la postul local de radio îmi fac deja ziua frumoasă. „Sei la più bella del mondo”.

Raf - Sei La Più Bella Del Mondo de Raf-Official

Azi nu mai plouă. O iau din nou la întâmplare, de data asta în altă direcție. Biserica Elisabeth, veche de mai mult de 150 de ani. Vitraliile au și ele peste 100 de ani. Iar dantela în piatră este uimitoare. Aș fi vrut să intru, s-o văd și pe dinăuntru, însă cine să deschidă, la 9 dimineața, o biserică reformată?

 Străduțele înguste mă îmbie încă o dată să le descopăr. E liniște. Nu e aproape nimeni. Nici prăvăliile nu s-au deschis.

Încă o biserică reformată. Muncitorii repară ceva la fațadă. Pe un zid lateral descopăr un ceas solar. Ciudat, îi lipsește ora 4...

Alte străduțe, alte ciudățenii. Descopăr un anticariat. În vitrine, cărți vechi de peste 500 de ani, tablouri, toate cu certificate de autenticitate. Mă întreb cât naiba or costa toate astea...

Muzeul de istorie e o fostă biserică, încă una din cele cu care se mândrește orașul Basel, construită pe la 1231. În piața din fața muzeului, o adunătură de rațe și porci de lemn așteaptă ca localnicii să le ia acasă.

Trec pe lângă poștă, spre centrul orașului. O echipă de polițiști îi legitimează pe trei indivizi. Îl aud pe unul dintre ei cum le spune celorlalți: „Bă, mai bine hai să le arătăm buletinele, că nu au ce să ne facă.” Cum naiba ați ajuns, frate, și pe aici??? Nici nu îmi imaginez cât de repede o să-i revăd pe cei trei... Din păcate. Plec repede de acolo, ca să nu mă enervez. Ajung în piața primăriei. Tarabe cu legume, fructe și flori. Bătrânele își fac cumpărăturile.

Trec Rinul în partea cealaltă a orașului. Pe pod, sunt uimit să descopăr un tânăr care cântă la harpă! N-am văzut în viața mea așa ceva pe stradă! Cântă atât de frumos, încât nu vreau să mai pierd timpul să-l înregistrez, mă mulțumesc cu o fotografie.

De partea cealaltă a Rinului, o mulțime de magazine și restaurante. Surprizele continuă. La colțul unui restaurant descopăr o bucățică dintr-un drapel românesc! „Clara Stube. Pub Romania” Meniul este afișat afară. Câteva feluri de mâncare românească, în rest, cele cunoscute în toate celelalte restaurante din oraș. Șocul abia acum vine! Un mic afiș anunță „Seară românească, în fiecare joi, vineri, sâmbătă și duminică – Prințul manelelor”!!! Nu pot să cred!!! Asta-i seară românească??? Mă lipsesc de orice altă escapadă în partea asta a orașului și mă întorc. Categoric, nu vreau să mă enervez! Nu mi-am imaginat că dau peste manele până și la Basel!!!

 

Intru în prima prăvălie care îmi iese în cale... Abia după asta realizez... în ce m-am băgat... Un magazin cu prezervative!!! De absolut toate felurile, culorile și mărimile. Transparente, fosforescente, negre (spooky!), cu pufuleț roz, cu șnurulețe, cu ochișori, cu urechiușe, cu o chestie care vorbește porcos, mici, foarte mici, mari, revoltător de mari!... și în câte alte feluri care nici măcar nu-ți trec prin cap. O doamnă pe la 40 de ani, bine sulemenită și tunată mă întreabă în treacăt cu ce să mă ajute. Cu ce să mă ajuți, tanti, că am nevoie de instruire mai întâi, ca să știu ce să-ți cer! Ies și abia acum observ firma galbenă de la intrare: „Condomeria”! Parcă-i bombonerie sau ce?!

Restul, nici n-a mai contat. Toate bune și frumoase, până la piața muzeului de istorie. În stația de tramvai, cei trei de mai devreme sunt în plin moment „artistic”. Localnicii trec jenați pe lângă ei. Tabloul îl recunosc din țară: tenul „bronzat”, „muzica” agasantă și teșchereaua la picioarele lor. Singura diferență: aici e pe franci elvețieni. Sper ca, până mâine, să îi adune, totuși, polițiștii și să-i trimită înapoi în țară!