Obsesii

Obișnuiesc să am obsesii. :) În special în materie de muzică. Am mai povestit despre asta. Mi se întâmplă să aud undeva, cândva, o bucată muzicală, un fragment, de care să mă îndrăgostesc instantaneu... Apoi să îmi doresc cu disperare înregistrarea respectivă. Uneori știu din start ce caut și, mai devreme sau mai târziu, găsesc. Alteori nici măcar nu am habar despre ce este vorba. Știu doar că mă obsedează tema muzicală respectivă...

Pe la mijlocul anilor '80 se dădea la televizor un soi de documentar științific realizat de geneticianul Constantin Maximilian, o personalitate absolut fascinantă, un vorbitor care aproape hipnotiza. Vedeam câte o porție pe săptămână, de numai 15-20 de minute, în care Maximilian spunea povești încântătoare despre ceea ce visau atunci geneticienii. Un soi de Carl Sagan al științei românești. Abia așteptam serile de joi pentru acest documentar, pentru Maximilian și pentru visările lui, dar și pentru... ilustrația muzicală foarte diferită de tot ce exista atunci în România. Am căutat cu încăpățânare în magazinele cu discuri de pe vremea aceea, desigur, în zadar. Abia după 1990 mi-am dat seama că ar putea să fie vorba de Vangelis. Am început să cumpăr tot ce îmi ieșea în cale cu numele lui Vangelis. Și uite-așa mi-am făcut o colecție întreagă cu albume semnate de vrăjitorul grec al sunetelor electronice. Și în cele din urmă, după vreo 10 ani, am găsit și muzica pe care o folosea Constantin Maximilian ca fundal muzical.

Tot pe vremea aceea obișnuiam să urmăresc festivalul de la San Remo, atâta cât era permis să vedem... La ediția din 1985 am ascultat un cântec care mi s-a imprimat perfect pe scoarța cerebrală, deși acea seară de februarie a fost singura dată când l-am ascultat. L-am căutat timp de 26 de ani. Până azi! Așa că mi-am mai tratat o obsesie. Însă emoția (re)descoperirii a rămas neatinsă. Astăzi am fost fericit! Mulțumesc. ;)

Riccardo Fogli - Sulla Buona Strada

Asculta mai multe audio pop

Povestea unui copil blond – Jan Werner Danielsen (10.04.1976 – 29.09.2006)

Undeva, într-o mică localitate din centrul Norvegiei. Devreme, într-o dimineață de vară. Familia Danielsen nu-și găsește copilul, un băiețel de vreo 3-4 ani. După câteva căutări în locurile obișnuite, Danielsenii îl găsesc pe puști pe un câmp din apropiere. Micuțul Jan Werner cântă. Singurii spectatori, niște vaci. Părinții răsuflă ușurați și așteaptă să vadă ce se întâmplă. Jan își termină „spectacolul”, câteva cântece ale Barbrei Streisand, și face o plecăciune în fața vacilor, mulțumindu-le. Întâmplarea este povestită aproape 30 de ani mai târziu în biografia pe care o va scrie tatăl său, în cartea intitulată „Bare Werner” („Pur și simplu Werner”). Copilul blond care cânta vacilor urma să devină cea mai frumoasă voce a Norvegiei, unul dintre cei mai mari artiști neștiuți în restul lumii.

La 5 ani apare pentru prima oară pe scenă, într-un musical. La 12 ani câștigă un concurs pentru tinere talente și primește un contract discografic. Îi apare un single cu două cântece.

Părinții nu îl lasă să continue, pentru că vocea îi este prea crudă și o carieră profesionistă începută atât de devreme ar putea să-i distrugă glasul. Însă nici măcar familia nu-l mai poate ține multă vreme departe de scenă. La 18 ani, Jan Werner Danielsen participă la concursul „Talentiaden”, organizat de NRK, televiziunea publică norvegiană, unde interpretează o melodie dificilă, „Anthem”, scrisă de cuplul de compozitori ai formației ABBA. Acesta este momentul în care tânărul cu plete blonde și ochi albaștri, dar mai ales cu o voce de aproape 5 octave, devine starul numărul 1 al Norvegiei. Se întâmplă în 1994.

Este anul în care Jan Werner Danielsen declanșează o adevărată furtună în Norvegia. După concursul care l-a făcut cunoscut, comitetul norvegian de organizare a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Lilehammer îl invită să cânte la ceremonia de deschidere, unde i se acordă prima medalie de aur a Jocurilor, pentru simplul fapt că a acceptat invitația de a cânta!!! În același an, norvegienii îl desemnează să le reprezinte țara la Eurovision, în duet cu Elisabeth Andreassen (aceasta câștigase deja concursul Eurovision cu câțiva ani în urmă) și vor obține locul 6.

Albumul de debut al lui Jan Werner, „All By Myself”, va apărea în 1995 și va deveni album de aur. Toate albumele sale următoare vor înregistra un succes uriaș și se vor vinde în peste 100.000 de exemplare, o cifră enormă ținând cont de faptul că populația Norvegiei abia depășește 4 milioane de locuitori.

În 2003, Jan Werner este invitat să cânte la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel, unde va interpreta „Air” de Johann Sebastian Bach.

În 2004, concertul său de la teatrul din Drammen este înregistrat, dar nu va fi niciodată lansat pe DVD, așa cum era planificat.

Despre Jan Werner am auzit prima dată în 1995, când a participat la concursul „Cerbul de Aur” de la Brașov. Acesta este momentul.

Este pentru prima dată când această înregistrare poate fi vizionată din 1995 încoace. A fost singurul artist care mi-a plăcut la acea ediție. Am și păstrat de atunci un articol dintr-un ziar, singurul articol publicat despre el în România, în care apar o fotografie și câteva date personale. L-am trimis în Norvegia când am aflat că se va scrie o carte despre el. Două pagini din acea carte sunt scrise datorită acelui unic articol apărut în presa românească!

A fost ciudat. Nicio clipă după aceea nu mi-am amintit cum arăta, ce a cântat, cum era îmbrăcat. Singurul gând care mi-a venit tot timpul în minte a fost... o lumină! Această lumină m-a determinat să caut timp de 11 ani orice înregistrare audio sau video cu Jan Werner. Abia în decembrie 2006 am reușit să-i ascult pentru prima dată cântecele. Este și momentul în care am aflat că artistul pe care îl căutasem atâția ani murise cu aproape 3 luni în urmă, la numai 30 de ani, copleșit de muncă, de căutarea perfecțiunii artistice, dar și de boală. Prietena lui, Febe Rognstad, care îi este în același timp și manager, îl găsește mort în apartamentul lui din Oslo. Vestea stârnește un val de durere în întreaga Norvegie. Se vorbește despre sinucidere, despre abuz de droguri. Familia neagă toată zvonurile. Cu o săptămână înainte, Jan Werner fusese în Canada unde făcuse planuri pentru o carieră internațională. Cu două spătămâni înainte, tocmai terminase înregistrările pentru un nou album. Familia va insista ca albumul să fie lansat la data programată.

Ceremonia funerară va avea loc la Oslo, pentru ca toți cei care doresc, să-și poată lua rămas bun de la el. Durerea și tristețea devin copleșitoare în momentul în care colega lui, Elisabeth Andreassen, cu care înregistrat o mulțime de cântece și a străbătut întreaga Norvegie în spectacole, interpretează, în fața sicriului, un ultim duet cu Jan Werner, a cărui voce se aude de pe un demo pe care nu a mai apucat să-l lanseze pe disc.

Rezultatele autopsiei au fost gata abia câteva luni mai târziu. Jan Werner a murit în urma unui stop cardiac, cel mai probabil cauzat de o inflamație a plămânilor, pe fondul obezității și a unei epuizări fizice accentuate, după o perioadă de prea multă muncă. În cartea pe care o va publica în 2007, tatăl său a explicat faptul că Jan Werner avea uneori momente copleșitoare de teamă, când credea că nu poate să cânte suficient de bine și că avea așteptări prea mari de la propria persoană.

A abordat cu o ușurință incredibilă genuri extreme de diferite, de la muzica pop, la cântecele tradiționale sau religioase, până la muzica sacră și hard-rock!

Nu a făcut niciodată studii muzicale, a cântat așa cum a simțit. A interpretat cântece originale, anume scrise pentru el, dar a cântat și cântece pe care le-au făcut celebre voci precum Barbra Streisand, Sarah Brightman, Maria Callas, Celine Dion, Marc Anthony sau Loreena McKennitt. Aproape întotdeauna, copiile sunt proaste. În cazul lui, dimpotrivă, versiunile sale au fost mai bune decât originalele, lucru întânit doar la artiștii de geniu. Jan Werner nu doar că m-a impresionat cu muzica și cu vocea lui incredibilă, dar a adus în viața mea câțiva prieteni minunați, foarte dragi mie... Eram convins că am să scriu dintr-o suflare 1000 de pagini despre Jan Werner, dar mi-a luat o zi întreagă și tot nu mi-am găsit cuvintele cele mai potrivite, așa că prefer să mă opresc aici... Aș vrea să mai spun doar atât. La un moment dat, am găsit pe YouTube o înregistrare video care nu încetează să mă uimească nici astăzi. Am descărcat-o, așa proastă cum era din punct de vedere tehnic. Apoi, după ce am observat că a fost retrasă, am repostat-o. De ce? Pentru că această înregistrare este, după părerea mea, cea mai frumoasă prestație vocală live din câte au existat vreodată. Nu pentru că este vorba de una din cele mai frumoase melodii din istoria muzicii (autorul este celebrul Enio Morricone), nu pentru că finalul îți taie respirația și la propriu, și la figurat (durează nu mai puțin de 30 de secunde), ci pentru că în momentul respectiv, n-am nicio îndoială, Dumnezeu I-a pus un deget pe frunte lui Jan Werner... De aceea, probabil, l-a și luat atât de tânăr dintre noi...

Dacă ar fi trăit, Jan Werner Danielsen ar fi împlinit astăzi 35 de ani. M-am simțit dator să scriu această poveste.

Ultima gheişă

Cutremurul catastrofal din 11 martie şi valul teribil care a urmat au luat vieţi, au distrus destine şi au lăsat pe sufletul Japoniei urme greu de şters vreodată. Mai mult, un simbol al unei tradiţii milenare e pe cale să dispară: gheişa.

Tsuyako Ito, o femeie în vârstă de 84 de ani, îşi duce zilele într-o sală de sport a unei şcoli, transformată acum în adăpost pentru supravieţuitorii dezastrului de acum aproape o lună. La prima vedere, este un om oarecare, ca toţi ceilalţi 100 de oameni cu care împarte această sală, cei mai muţi dintre ei în vârstă. A pierdut tot ce avea. Apa i-a luat casa, dar nu asta este ceea ce avea mai preţios. Odată cu casa, femeia a pierdut kimonouri, instrumente musicale, peruci, accesorii şi o întreagă recuzită pe care o strânsese de-a lungul anilor. Tsuyako Ito este ultima gheişă care îşi mai desfăşura activitatea în acest oraş. Nu i-au mai rămas acum decât vocea, învăţătura şi dorinţa de a o lua de la capăt.

Nu este acesta primul necaz căruia este obligată să-i facă faţă. A supravieţuit bombardamentelor aeriene şi navale americane din timpul celui de-al doilea război mondial. “Am trecut prin nenumărate cutremure şi prin trei valuri tsunami, însă ceva atât de înfricoşător n-am mai trăit niciodată.” Cutremurul de 9 grade a prins-o în casă pe bătrâna gheişă, chiar în momentul în care se pregătea să plece spre restaurantul de lux, unde urma să cânte în faţa unor clienţi, la shamisen, o lăută tradiţională japoneză cu trei coarde. A fugit din casă cât a putut mai repede, de la primele zdruncinături, însă nu a putut ajunge foarte departe. Cei mai mulţi oameni din cartier s-au refugiat pe acoperişuri. Pe ea a salvat-o un bărbat, care a purtat-o în spate până la sala de sport, aşa cum, în 1933, a purtat-o pe umeri mama sa, alungată tot de un cutremur înspăimântător, în oraşul Sanriku. “Am lăsat în casă tot ce aveam, kimonoul meu, centurile, două lăute, accesoriile pentru coafură, s-au dus toate. Nu-mi vine să cred!”

Nu cutremurul în sine i-a distrus casa şi i-a rispit lucrurile, ci puhoiul de apă, care a adus cu sine mormane de maşini şi de bucăţi din alte case. “M-am trezit într-o clipă între o maşină strivită şi un cadavru. Este o amintire oribilă care mă bântuie.” Dar nu este singura. Bătrâna a pierdut în valul care a venit peste oraş o mulţime de prieteni sau angajaţi ai restaurantelor în care era invitată ca gheişă. Pe unii a fost chemată să îi identifice. “Însă ştiu că sunt puternică, aşa cum fost întotdeauna. Şi mă mândresc cu asta. Am ales să fiu gheişă de la 12 ani, pentru a-mi putea ajuta familia, când tatăl meu a căut bolnav la pat. Mi-am luat un nume de scenă. M-am străduit să fiu o damă de companie rafinată. Am şi avut o clientelă selectă. Mai târziu mi-am dedicat viaţa artelor tradiţionale japoneze. N-am niciun fel de regrete. Maestra mea m-a învăţat să nu mă opresc niciodată din muncă.”

În jur de o sută de gheişe trăiau în Kamaishi în perioada de glorie a oraşului, când uzinele Nippon Steel duduiau din plin. Însă după anii ‘60 oraşul a început să decadă din cauza concurenţei străine. De aceea, toate gheişele au plect din Kamaishi. “N-am mai rămas decât eu aici. Şi vreau să fac lumea să se simtă bine din nou, atunci când va începe reconstrucţia oraşului.”

Tsuyako Ito vrea să mai muncească încă vreo 4-5 ani, când se va retrage. Însă nu oricum, ci printr-un mare spectacol de adio. “Am pierdut în această nenorocire oameni dragi, oameni care m-au ajutat de-a lungul timpului. Am pierdut costumele şi obiectele fără de care nu pot lucra. Nu ştiu cum o să mai pot pune în scenă spectacolul de retragere pe care mi-l doresc. Dar nu mă las. Mai am câţiva ani la dispoziţie. Sunt sigură că am să reuşesc.”

Dumnezeiesc

Iustin Narcis Ianau
ProTV.ro

Fata din Turda

E-adevărat, rețelele de socializare au multe neajunsuri și pot ascunde multe lucruri urâte. Sunt de acord cu asta. Însă lucrurile nu stau întotdeauna așa. Să mă explic...

Mi-a plăcut întodeauna să-mi fac prieteni. Pe vremea când eram în clasa a IV-a, dacă îmi amintesc bine, citeam revistele „Cutezătorii” și „Luminița”. Unii veți zâmbi acum ironic, alții nostalgic... Erau singurele publicații pentru copiii de școală primară... Undeva, în ultimele pagini ale revistei „Luminița” exista o rubricuță de câteva rânduri unde se publicau adresele elevilor care doreau să corespondeze cu copii din toată țara. Mi se părea ceva atât de misterios și de ieșit din comun!... Nu mai știu dacă eu am fost cel căruia i s-a publicat adresa sau doar am ales una de acolo. Cert este că așa am început o frumoasă prietenie cu o fată din Turda. Ne-am scris timp de aproape 10 ani, fără să fi avut vreodată ocazia să ne vedem... Apoi, încet-încet, scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, până s-au oprit de tot... Undeva am păstrat un plic cu adresa ei, gândindu-mă mereu că într-o zi îi voi scrie din nou la vechea adresă. Din motivele care ne tulbură în fiecare zi viața de vreo 20 de ani încoace, am amânat de fiecare dată să scriu, dar m-am gândit mereu la acest prieten necunoscut. Întotdeauna am avut confirmarea faptului că gândurile se materializează în cele din urmă, că dacă îți dorești ceva cu adevărat, dorința ți se îndeplinește. Astăzi, Cristina din Turda mi-a scris pe Facebook...

Sper ca într-o zi să aflu ceva și despre Antal din Ploiești, despre Inna din Arhanghelsk, despre Sandra din Dortmund și despre Steve din Glasgow...

* Am căutat o fotografie cu revista „Luminița”. Google Images s-a dovedit neputincios de data asta...

Zoaie pe stele

Nu știu de ce am sentimentul mizerabil că, în ultima vreme, cineva profită de condiția din ce în ce mai tristă a marilor noștri actori, pentru a-și face reclamă ieftină... Nu mai departe de ceea ce s-a întâmplat astăzi, când Radu Beligan a primit o stea pe „bulevardul românesc al celebrităților”. M-a revoltat să văd tot felul de personaje, tăblițe și tinichele atârnate de faima lui Radu Beligan, sub pretextul cinstirii unui actor fără seamăn.

În primul rând, dacă chiar își dorea cineva să îl cinstească așa cum se cuvine pe acest OM, îi dăruia LUI prima stea pe acest „bulevard” și nu îl punea la coada lui Florin Piersic și a lui Victor Rebengiuc (în treacăt fie spus, și aceștia sunt actori extraordinari și îmi sunt foarte dragi!). Apoi nu făcea... „chestia” asta în fața magazinului „Cocor”! Ori o făcea în așa fel încât să nu se vadă în spatele lui Beligan cafenelele de la parter, pline de cocalari și pițipoance. Nu mai vorbesc despre pupitrul cu sigla „Cocor”, semn că patronul „stabilamentului” donează de fiecare dată ceva bănuți pentru organizare, iar George Ivașcu, inițiatorul proiectului, își trage partea pentru fiecare stea de ciment. I-or mai fi lăsat ceva și Maestrului, că doar e bugetar și el... Pentru ca jena să fie completă, s-a gândit și primarul Oprescu să dea puțin cu mucii în fasole, urându-i lui Radu Beligan să rămână cu noi cât vrea dânsul... O urare de mare delicatețe, într-adevăr...

Numai noblețea acestui OM UNIC a mai atenuat oarecum mitocăniile din jur. A avut însă grijă să îi pleznească fin pe toți la final spunând că își dorește să trăim mai bine... Probabil, ca să nu mai fie nevoit să ia parte la pseudo-sărbători, mânjite de zoaiele unor bancnote fără nicio legătură cu arta și cultura...

Ora Pământului

Anul trecut, în „Ora Pământului”, am stins toate luminile din casă, am oprit televizorul și calculatorul și am învățat Sudoku. Anul acesta, am vrut să merg în centrul Bucureștiului, la Ateneu, să văd cum se sting luminile și să ascult concertul programat acolo. Până la urmă am rămas acasă, am deconectat tot ce se putea deconecta și am petrecut „Ora Pământului” reascultând câteva din cântecele mele de suflet. Doar câteva, cât a putut să cuprindă o singură oră. Ca să le fi putut asculta pe toate, aș fi avut nevoie de, probabil, luni în șir, în care să nu fi făcut altceva. Or ultima dată când mi-am permis un lux ca ăsta a fost... înainte de a merge la grădiniță... Ar fi nevoie de multe „Ore ale Pământului”... De dragul Pământului, al muzicii și al nostru...

Earth Hour 2011: Beyond the Hour from WWF on Vimeo.

Laudanum

Cercetătorii americani au anunțat zilele trecute că sunt pe cale să pună la punct o pilulă capabilă să șteargă din memorie orice amintire neplăcută, lăsându-le intacte pe cele frumoase... Armata Statelor Unite s-a arătat imediat interesată de această creație, sperând să o poată administra soldaților cu traume psihice teribile care se întorc în patrie din confruntări precum cele care se poartă acum în Afganistan...

Însă n-am nicio îndoială că nu doar militarii vor căuta să se bucure de binefacerile acestei pilule... Probabil că depresivii vor dori să-și aline suferințele sufletului înghițind un hap și gata cu depresia... Poate că și sinucigașilor li se va recomanda un astfel de tratament, iar psihiatrii și psihoterapeuții se vor putea ocupa mai mult de altfel de probleme...

Rămân(em) (noi) ceilalți, care târâm, legate de picioare, tristețile de zi cu zi sau de-o viață întreagă, dezamăgirile, amărăciunile, trădările, iubirile pierdute, neîmplinite ori neîmpărtășite, uitările, plecările, despărțirile, așteptările zadarnice, nopțile albe, zvârcolinde, furtunile de gânduri și frământările, întrebările fără răspuns, îndoielile și frustrările, renunțările și resemnările, rușinile, loviturile, regretele, eșecurile... Amintirile. Abia acum, văzându-le dârele de litere din fața ochilor, realizez cât de multe, de hâde, de murdare și de schimonosite sunt...

Așadar, o pastilă contra amintirilor urâte, un elixir al fericirii!... Imaginați-vă! Liniște, seninătate, curajul de a o lua din nou de la capăt fără teama de a eșua, un somn liniștit la ceas de noapte și mai ales un respect de sine neciobit... Dar, hei, n-ar fi asta o stare aidoma aurolacului care inhalează din pungă pentru a uita de foame, de frig ori de singurătate? N-ar fi asta o tablă pe care o ștergi de câte ori ai nevoie, uitând demonstrația vieții, lecția care te-a învățat să iubești, să lupți, să te ridici de fiecare dată? Ce-ar mai rămâne din viața asta, dată spre a învăța și a evolua, decât o stare de somnambul din care nu te mai poți trezi niciodată?

* „Laudanum, băutura uitării și a neantului...” („Gaițele” – Alexandru Kirițescu)

** Laudanum = tinctură alcoolică ce conține 10% extract de opium, echivalent a 1% morfină. Analgezic cu administrare orală. Medicament foarte popular încă din epoca victoriană, comercializat și astăzi în Statele Unite și Marea Britanie.

TVR vs pătrunjel

Mă irită, pur şi simplu, discuţiile legate de taxa tv. Haite de indivizi care, cei mai mulți dintre ei, nu prea au habar pe ce lume trăiesc, scuipă venin pe la colţuri, indignaţi că li se ia în fiecare lună enorma sumă de 4 lei, în timp ce, spun ei, nu se uită niciodată la TVR, ceea ce, între noi fie vorba, e o minciună nerușinată...

Dacă stăm să ne gândim o clipă, 4 lei pe lună înseamnă puţin peste 10 euro/an... Ce înseamnă asta în comparaţie cu taxa pentru programele televiziunii publice în alte ţări din Uniunea Europeană? Cehia, 36 de euro/an. Franţa, 120 de euro/an. Finlanda, 228 de euro/an. Germania, 240 de euro/an. Marea Britanie, 140 de lire sterline/an.

Ce poţi cumpăra în România cu 4 lei? Patru pâini mici. Patru legături de pătrunjel. Trei călătorii RATB. Mai nimic, așadar... Ce vrea „distinsul” telespectator român în schimbul acestei sume „exorbitante”? Vreau filme noi şi bune vreau serialele americane la modă vreau liga campionilor vreau meciurile din liga naţională vreau campionatul mondial de fotbal îl vreau şi pe cel european vreau olimpiadele vreau meciurile lui lucian bute vreau formula unu vreau distracție vreau cerbul de aur vreau festivalul de la mamaia vreau muzică populară vreau și aia și aia și aia... Mai pe scurt, vrea mult, bun și scump, dacă se poate pe degeaba. Și asta în condițiile în care filme noi, neîntrerupte de reclame, vezi la HBO doar dacă plătești lunar un abonament care nu costă nici pe departe 4 lei, transmisiunile directe de la competițiile sportive costă o avere, iar organizarea evenimentelor artistice majore costă de asemenea foarte mult. Distracția, nu mai spun.

Pe lângă „aceștia” mai sunt și „ceilalți”, care știu să aprecieze cultura, arta și informația, care așteaptă piese noi de teatru, filme de artă, cei care caută emisiunile de ținută, elegante, cu personalități adevărate și nu cu persoane ori cu pseudo-vedete, ori cei care caută rapid informație la prima mână, crawl-uri, site și teletext actualizate la minut.

Muncă multă, calitate, educație, informație, toate la un preț de nimic! Revin la ideea de la început și spun din nou: refuz să cred că există printre contestatarii taxei TV persoane care nu se uită la TVR. Dacă e așa, ori sunt inculți și needucați și atunci merită o taxă pe prostie, ori sunt doar snobi și se uită numai la HBO și la ProTV și atunci iar merită o taxă, pe prostul gust. Și într-un caz și în celălalt, taxa este justificată. Numai că e mult prea mică.

123

Iau astăzi autobuzul 123 pentru câteva stații. Găsesc imediat un loc lângă ușă și mă așez. Nici nu apuc să-mi scot cartea să citesc, că am și ajuns la următoarea stație. Un puhoi de lume se urcă în autobuz. Lângă mine ajunge o doamnă în vârstă. Mă ridic și îi ofer locul. Îmi mulțumește. O privesc discret, în timp ce se uită pe geam. Probabil peste 70 de ani... Aranjată, dar nu extravagant. N-are nimic din acele femei care nu își acceptă vârsta și vor să atragă atenția cu orice preț. Le știți, ruj strident de te ustură retina, sprâncenele desenate cu creion dermatograf, haine mult prea colorate, parfum puternic și așa mai departe... Nu. Aceasta e ceea ce se cheamă „doamnă născută, nu făcută”.

După numai două stații se ridică. Mă privește.

„Mulțumesc pentru loc. Nu era nevoie să vă ridicați. M-am așezat de dragul dumneavoastră. De mult n-am mai văzut un bărbat așa bine. Îmi amintiți de soțul meu.”

Sunt surprins și nu știu ce să-i răspund. Până coboară, abia apuc să-i spun „Sărut mâna!” Autobuzul pleacă mai departe.

Poate doar vă era dor de soțul dumneavoastră, doamnă...