Care Cehov sunt eu?

Am postat, ieri, pe Facebook, un montaj foto dedicat lui Anton Pavlovici Cehov, unul din scriitorii mei preferați, la împlinirea a 153 de ani de la naștere. La scurt timp după aceea, buna mea prietenă A. m-a întrebat dacă am observat că semăn cu Cehov din unele din acele fotografii. Bineînțeles că abia atunci m-am uitat cu atenție și mi-am dat seama, pentru prima dată, că un make up artist, fără prea mare efort, ar putea să scoată din mine un „Cehov”. Desigur, doar o joacă în fața lentilei unei camere foto sau video. (Poate citește cineva de la Hollywood rândurile astea... ☺)

Dincolo de o astfel de joacă, dacă ne-ar sta în putere să ne alegem destinul, nu cred că mi-ar fi plăcut să fi fost Cehov... A muncit de copil, după ce tatăl său și-a părăsit familia. La 34 de ani s-a îmbolnăvit, la 37 a făcut tuberculoză. La 41 de ani s-a însurat cu iubirea lui de-o viață, actrița Olga Knipper, de care, de fapt, n-a avut parte cu adevărat niciodată. El a stat, bolnav fiind, prin stațiuni și sanatorii, la tratament, departe de ea, actriță importantă a vremii, ocupată mai tot timpul să-i joace piesele, în teatre din Moscova și Sankt Petersburg. O viață chinuită, o iubire risipită, neîmplinită de interminabilele scrisori de dragoste dintre Anton și Olga și de cele câteva zile pe an, petrecute împreună... Mă îndoiesc că lui Cehov i-a păsat dacă va fi sau nu faimos peste 153 de ani...

* Iată povestea iubirii lor, interpretată de Valeria Seciu și Florin Zamfirescu

Anne Habeck Adameck - O clipa a fost al meu regia Valentin Antohi

Asculta mai multe audio diverse  

           

Mălina cântă mai departe

Totul a început cu ceva vreme în urmă, când Mălina a înregistrat, doar cu vocea, aproape 50 de cântece de toate genurile, pe care trupa lui Călin Geambașu să poată lucra la repetiții. Acesta le-a descoperit cu vreo trei luni în urmă, într-un folder de computer. Așa s-a născut ideea de a face un spectacol dedicat Mălinei, chiar de ziua ei, 29 ianuarie.

Oamenii s-au apucat să scrie partiturile, să repete, din 2 ianuarie... 4 săptămâni. Până în ultimul moment s-au temut că nu o să iasă așa cum și-ar dori...

Scena de la Teatrul Constantin Tănase. Pe fundal, opt instrumentiști, trei fete în backing vocals. Totul pe bune, live. În mijlocul scenei, într-un oval de lumină, microfonul la care Mălina a înregistrat cele 50 de cântece. Cablul microfonului, adunat jos. Capătul lui, rămas acolo, neconectat. De stativul microfonului, prins un trandafir roșu, floarea ei preferată.

Sala e plină. Lume bună. Personalități din lumea spectacolului românesc. Colegii Mălinei de la Școala Vedetelor. Titus Munteanu. Adrian Romcescu. Cornel Constantiniu. Doina Spătaru, desigur.

Octavian Ursulescu iese jos, între scenă și primul rând de fotolii. Spune câteva cuvinte. Punctează momentele importante din cariera Mălinei. Nu îmi dau seama dacă vocea lui e îmbătrânită sau e tulburată de emoție.

Trupa începe. Își zâmbesc, schimbă priviri... Ca și cum așteaptă să intre pe scenă cea căreia îi este dedicat spectacolul. Se aude vocea Mălinei. „I Have A Dream”. Mă trec fiori. Toată sala înlemnește. E ca și cum Mălina ar fi pe scenă, în fața microfonului. Atâta doar că nu se vede... Închid ochii și, dintr-odată, e... acolo! Îi văd ochii, zâmbetul, îi văd gesturile, o văd cum își ține în sus bărbia, ca întotdeauna, ca un copil curat care se avântă... Vocea îi e ca o lumină, așa cum a fost mereu, neatinsă... Îmi dau lacrimile...

Rând pe rând, cântă „I Don't Wanna Lose You”, „I Will Survive”, „Let's Twist Again”, „I Wanna Be Loved By You”, „Material Girl”, „Crazy”, „La Isla Bonita”, „Girls Just Wanna Have Fun”, „Like A Prayer”... În total vreo 25 de cântece. Ropote de aplauze după fiecare. O văd cum se înclină de fiecare dată sfioasă și delicată, o văd cum râde.

Din când în când, Octavian Ursulescu mai spune câteva cuvinte. Apoi Titus Munteanu, Andrei Nourescu, Adrian Romcescu. Toți vorbesc din fața primului rând. Niciunul nu urcă. Probabil, ca să nu calce pe aripile îngerului de pe scenă...

Pe video wall-ul din fundal sunt proiectate tot timpul fotografii cu Mălina, pe care nu le-am mai văzut niciodată. Apoi, un montaj cu aparițiile de la Școala vedetelor... Mamaia... Cerbul de aur...

Doina Spătaru urcă pe scenă pentru câteva cuvinte și pentru a cânta melodia preferată a Mălinei. Abia își stăpânește emoția. Simți cum se rupe ceva în ea...

În fine, Călin Geambașu cântă „Eu cred”, împreună cu una dintre cele trei fete. Este evident ca emoția îl copleșește.

La final, câteva clipuri din spectacolele Mălinei împreună cu trupa. Apoi, din nou, „Mi-e dor de tine”, cu o colecție de fotografii, o istorie a vieții ei... bebeluș, desene de copil dedicate mamei, Școala vedetelor, la mare, poze cu sora, cu mama, cu prietenii... momente... până la 37 de ani. Și atât. Apoi scena rămâne goală, luminile se sting... Microfonul cu firul adunat jos, trandafirul, reflectorul care proiectează ovalul de lumină... Liniște.