Un român la Basel (2)

Basel, 20 octombrie. Ziua a doua. Dimineața devreme. Ard de nerăbdare să colind orașul. Înainte de toate, însă, micul dejun. Mâncare la discreție, multe feluri de pâine, de brânzeturi, gemuri, unt, mezeluri și fructe. Arată atât de bine, încât îmi vine să le încerc pe toate. Sala de mese e intimă, e cald, plăcut. Cafeaua și muzica de la postul local de radio îmi fac deja ziua frumoasă. „Sei la più bella del mondo”.

Raf - Sei La Più Bella Del Mondo de Raf-Official

Azi nu mai plouă. O iau din nou la întâmplare, de data asta în altă direcție. Biserica Elisabeth, veche de mai mult de 150 de ani. Vitraliile au și ele peste 100 de ani. Iar dantela în piatră este uimitoare. Aș fi vrut să intru, s-o văd și pe dinăuntru, însă cine să deschidă, la 9 dimineața, o biserică reformată?

 Străduțele înguste mă îmbie încă o dată să le descopăr. E liniște. Nu e aproape nimeni. Nici prăvăliile nu s-au deschis.

Încă o biserică reformată. Muncitorii repară ceva la fațadă. Pe un zid lateral descopăr un ceas solar. Ciudat, îi lipsește ora 4...

Alte străduțe, alte ciudățenii. Descopăr un anticariat. În vitrine, cărți vechi de peste 500 de ani, tablouri, toate cu certificate de autenticitate. Mă întreb cât naiba or costa toate astea...

Muzeul de istorie e o fostă biserică, încă una din cele cu care se mândrește orașul Basel, construită pe la 1231. În piața din fața muzeului, o adunătură de rațe și porci de lemn așteaptă ca localnicii să le ia acasă.

Trec pe lângă poștă, spre centrul orașului. O echipă de polițiști îi legitimează pe trei indivizi. Îl aud pe unul dintre ei cum le spune celorlalți: „Bă, mai bine hai să le arătăm buletinele, că nu au ce să ne facă.” Cum naiba ați ajuns, frate, și pe aici??? Nici nu îmi imaginez cât de repede o să-i revăd pe cei trei... Din păcate. Plec repede de acolo, ca să nu mă enervez. Ajung în piața primăriei. Tarabe cu legume, fructe și flori. Bătrânele își fac cumpărăturile.

Trec Rinul în partea cealaltă a orașului. Pe pod, sunt uimit să descopăr un tânăr care cântă la harpă! N-am văzut în viața mea așa ceva pe stradă! Cântă atât de frumos, încât nu vreau să mai pierd timpul să-l înregistrez, mă mulțumesc cu o fotografie.

De partea cealaltă a Rinului, o mulțime de magazine și restaurante. Surprizele continuă. La colțul unui restaurant descopăr o bucățică dintr-un drapel românesc! „Clara Stube. Pub Romania” Meniul este afișat afară. Câteva feluri de mâncare românească, în rest, cele cunoscute în toate celelalte restaurante din oraș. Șocul abia acum vine! Un mic afiș anunță „Seară românească, în fiecare joi, vineri, sâmbătă și duminică – Prințul manelelor”!!! Nu pot să cred!!! Asta-i seară românească??? Mă lipsesc de orice altă escapadă în partea asta a orașului și mă întorc. Categoric, nu vreau să mă enervez! Nu mi-am imaginat că dau peste manele până și la Basel!!!

 

Intru în prima prăvălie care îmi iese în cale... Abia după asta realizez... în ce m-am băgat... Un magazin cu prezervative!!! De absolut toate felurile, culorile și mărimile. Transparente, fosforescente, negre (spooky!), cu pufuleț roz, cu șnurulețe, cu ochișori, cu urechiușe, cu o chestie care vorbește porcos, mici, foarte mici, mari, revoltător de mari!... și în câte alte feluri care nici măcar nu-ți trec prin cap. O doamnă pe la 40 de ani, bine sulemenită și tunată mă întreabă în treacăt cu ce să mă ajute. Cu ce să mă ajuți, tanti, că am nevoie de instruire mai întâi, ca să știu ce să-ți cer! Ies și abia acum observ firma galbenă de la intrare: „Condomeria”! Parcă-i bombonerie sau ce?!

Restul, nici n-a mai contat. Toate bune și frumoase, până la piața muzeului de istorie. În stația de tramvai, cei trei de mai devreme sunt în plin moment „artistic”. Localnicii trec jenați pe lângă ei. Tabloul îl recunosc din țară: tenul „bronzat”, „muzica” agasantă și teșchereaua la picioarele lor. Singura diferență: aici e pe franci elvețieni. Sper ca, până mâine, să îi adune, totuși, polițiștii și să-i trimită înapoi în țară!

Sunt tată!!!

Să-mi cadă telefonul din mână, azi, când am primit, de pe un număr de Vodafone, următorul sms: „Tata te rog sa imi incarci cu 10 euro numarul asta de cosmote: 0767......” Mă uit la numărul de la care a venit mesajul... Mă uit o dată, mă uit a doua oară... Nu recunosc numărul... Ori e o greșeală, ori vrea cineva să-mi facă o farsă... Habar n-am. Îi răspund că trebuie să fie o greșeală, să știe copilul că nu l-a nimerit pe taică-său și să mai încerce, poate chiar trebuie să comunice.

Peste vreo două ore, același mesaj: „Tata te rog sa imi incarci cu 10 euro numarul asta de cosmote: 0767......” Măi sa fie, insistă! Mă gândesc o clipă... Din câte știu eu, nu am copii! Sau, cel puțin, nu mi s-a adus la cunoștință până acum! Până să-mi adun gândurile, mă trezesc cu același mesaj! Intru în joc și îi scriu: „Iar? Păi nu ți-am mai încărcat mai devreme?” După câteva minute, vine și răspunsul: „Tu cine esti.” Aaaaa, copilul ăsta se obrăznicește! Încerc să nu mă enervez și îi amintesc: „Tatăl tău, nu?” „Depinde.ce varsta ai.”, îmi scrie. În pizda mă-tii de copil, după ce că ești tupeist, nici nu scrii corect! Îi răspund: „Aaa, îți alegi tații după vârstă? Și eu care credeam că îi alegi după cei 10 euro credit pentru telefon... Oricum, dacă vrei să-ți fiu tată, trebuie să facem niște lecții la limba română, văd că nu stai bine cu ortografia...”

După asta nu mi-a mai scris. Stau și mă gândesc acum... ce tată denaturat am fost... Mi-am alungat unicul copil! Și era gata crescut, știa să scrie, să citească...

Maeștrii italieni și macaronarii

Am mers, astăzi, să văd expoziția de gravuri inspirată de antichitate de la Muzeul Național de Artă al României. E de multă vreme deschisă și mă temeam că o pierd. Minunată!

După gravuri, am vizitat alte câteva săli cu exponate permanente. Numai în sala maeștrilor italieni am petrecut aproape o oră. Chiar când aproape să trec la altă sală, trei cupluri pe la vreo 40 de ani au dat năvală. Italieni, după vorbă. Hm... Ce să caute ei în „țara țiganilor, a hoților, violatorilor și criminalilor Europei”? Să fie niscaiva fețe luminate, avide de cultură? După port, nu prea par, îmi zic... Geci de piele, adidași, poșete cât sacoșa de piață, parfum turnat pe ei cu pumnul... Îi văd cum se apropie de plăcuțe și citesc cu glas tare numele artiștilor, să audă toată lumea din jur. Se vede pe fețele lor că în viața lor n-au auzit de pictorii ăștia. 5 secunde le sunt de ajuns pentru fiecare tablou, pe care îl privesc de aproape, în trecere. Își târăsc picioarele, tropăie, comentează. Unul din ei își umflă plictisit bârdihanul prin pulovăr. O pierdere de timp, mare brânză tablourile astea!... Câteva minute și, gata, le-au văzut pe toate! Orăcăiala lor e amplificată de sală. Mă uit la ei lung... Mă uit la muzeografa care stă într-un colț al sălii. Își pleacă stânjenită capul... Italienii își continuă nestingheriți turul, în căutarea a ceva mai spectaculos.

Mergeți să vedeți expoziția de gravuri, o să vă încânte!

Florin Bogardo - Tablouri

Câte ferestre, atâtea povești

Îmi plac străzile retrase, cu case, departe de bulevard, de aglomerație... Străzile pustii, aproape neluminate, noaptea, târziu, când nu mai e nimeni prin jur... Îmi place liniștea lor... Mă tulbură singurătatea lor... Îmi place să-mi aud pașii pe trotuar... „Citesc” zidurile caselor, le miros...

Trec pe lângă ferestre... Unele sunt luminate. În trecere pe lângă ele, în acel scurt moment, arunc o privire înăuntru. „Fotografiez” cu ochii scena de dincolo de geam. Uneori, un televizor aruncă umbre pe pereții încăperii... Alteori, o discuție... Dincolo, un copil care nu vrea să meargă la culcare... Mai încolo, o bătrână... Mai rar, undeva, un ceas de tihnă, cineva citește...

Nu e nimic pervers în acea scurtă privire pe care o arunc pe fereastră, în ritmul pașilor. Nu e niciun fel de voyeurism. E doar fascinația de a descoperi, într-o clipă, o imagine în jurul căreia construiesc o întreagă poveste. Iar ferestrele, noaptea, sunt pline de povești...

Luminita Anghel - Ferestre

De ziua mea onomastică

Într-un fel, ziua de Sfântul Dumitru este și ziua mea onomastică, după nașul meu. Ai mei îmi urează cele cuvenite, dar nu o sărbătoresc. Însă îmi amintesc de Dumitrii care nu mai sunt, din familia mea. Și, când am timp, merg la biserică, să le aprind câte o lumânare.

Așa am vrut să fac și azi. Îmi era în drum să merg la Patriarhie și am sperat că nebunia de acolo, de zilele astea, se terminase. Nici pomeneală! Am văzut debandada încă din Piața Unirii, dar am vrut s-o privesc de aproape. Încă din bulevard, am remarcat gardurile de protecție. O ambulanță tocmai ieșea, cu sirena pornită. La intrarea pe alee, trebuia să treci pe lângă vreo 10 toalete ecologice care puțeau a urină de te usturau ochii. Pe dreapta, pe aleea care duce la Patriarhie, mulțimi de oameni separate de jandarmi. Am urcat pe alee... Pe bordurile din stânga și din dreapta, oameni de toate vârstele își expuneau infirmitățile, bolile, bubele, protezele, pansamentele (unele, evident, false), poveștile de viață scrise pe cartoane, cărucioarele, cârjele... Copii mici, murdari, pișați, se hârjoneau prin jur... Mai sus, mai mare aglomerație... Mese mari și multe, cu lumânări aprinse. O femeie le aduna pe cele mai multe dintre ele și le arunca într-o găleată. Niște recipiente imense, albastre, ofereau aghiazmă fabricată industrial, probabil... Mai încolo, pe stânga, o scenă enormă, cu scaune, cu icoane, cu instalații de sonorizare și de iluminat tv, o macara de televiziune. În apropiere, pe zidul bisericii, un panou video proiecta slujba transmisă în direct de Trinitas TV. Toate, semnele unei biserici umile, simple și sărace... În mulțime, colegii mei reporteri, la datorie... Pe dreapta, moaștele, așezate pe un soi de scenă, pe la care se perindau oamenii...

M-am lipsit de orice lumânare... Nu așa vreau să arate religia mea, ca un bâlci interminabil.

În parcul din Piața Unirii, o mare de tarabe, la care vindeau popi, călugări și măicuțe. Orice ține de biserică. Icoane, icnonițe, de tablă, de lemn, de sticlă, simple, cu pietricele colorate, cu brizbrizuri, cruci, cruciulițe, brățări, mătănii, șiraguri, candele (autorizate de BOR, desigur), tămâie, simplă, aromată, colorată, cu miros de regina nopții și de orice altceva ți-ai putea închipui, cărți, cărticele, Biblii (și ele autorizate), cd-uri cu cântări bisericești, haine preoțești... și câte și mai câte... Toate mi-au amintit de monologul lui Caragiale, „La moși”, interpretat de Carmen Stănescu (l-am căutat pe internet, dar nu l-am găsit... se „pupa” bine aici...)

Dezgustat de tot acest bâlci, am intrat la metrou și m-am așezat în partea din față a peronului, ca de obicei... Ca să vezi! Un călugăr de vreo 30 de ani își admira, în oglinda de la capătul peronului, barba și coada de la ceafă...

Ciao, Gianni! Grazie!

Am crezut că peste 50 de milioane de discuri vândute, 18 filme, proiectate cu sălile pline, 1.300.000 de euro ca să prezinți San Remo 2012 și o viață întreagă trăită cu nenumărați fani la picioare, mai ales femei, te îndreptățesc să te comporți ca un fițos. Am avut surpriza să descopăr un Gianni Morandi cu bun simț, aproape modest, cald. Un profesionist nu doar pe scenă, ci și în afara ei. Inclusiv în ale televiziunii. Colegii mei știu la ce mă refer...

Nu am făcut poze cu Gianni Morandi cât s-a aflat la Realitatea TV. Pentru mine era mai important că el a venit la noi. Și mi-am dorit să fie o discuție interesantă, pentru toate româncele care au făcut din el un idol, pe vremea când erau tinere, iar el le rupea inimile cu „In ginocchio da te”. Printre ele, și mama mea, care a plâns pe durata întregului interviu.

La final, l-am rugat să îmi acorde un autograf pe un cd de-al lui, pentru mama. A scris: „A IOANA, con affetto. Gianni Morandi, 2012.” Mi-a strâns mâna. „Ciao, Amedeo!”, mi-a spus. „Ciao, Gianni! Grazie!”