Eurovision 2010, cu bune şi cu rele

N-am mai scris în ultima vreme aici, prea scârbit de atâtea mizerii cu care ne copleşesc Băseştii, Bocii, Elenele, Videnii şi Bercenii, prea întristat de suferinţa bătrânilor şi a celor ce se zbat cinstit pentru fiecare dumicat de pâine... Mi-am lăsat la o parte cele dragi sufletului meu, ca să zac în faţa televizorului şi să văd până unde merge nesimţirea acestor personaje şi cât or să mai aştepte românii până să îndrăznească să facă, în cele din urmă, ceva...

Nici despre discul cu poezii pe care l-a lansat săptămâna trecută Radu Beligan nu am scris, deşi a fost unul din rarele momente care mi-au primenit sufletul în ultima vreme. Promit să îmi adun gândurile şi să scriu foarte curând. Sunt lucruri importante de spus şi trebuie spuse, chiar şi cu o oarecare întârziere... Dar pentru că „arde” acum Eurovisionul, o să mă refer astăzi la el.

La Eurovision mă uit încă de pe vremea lui Ceauşescu. E drept, atunci nu puteam vedea decât melodia câştigătoare, dacă era „cuminţică” sau mai ales dacă era „de pace”, cu mesaj... După 1989 n-am mai scăpat nicio ediţie transmisă integral şi în direct la TVR. Şi chiar dacă aproape în fiecare an am fost dezamăgit de sila şi de sictirul cu care ne tratau europenii la momentul votului, am continuat să rămân fidel concursului şi să-l urmăresc cu pasiune, inclusiv selecţia naţională. Mi-am spus mereu că important era să participăm, să fim acolo. Dar după locul modest obţinut de „Pe o margine de lume” cu Nico şi Vlad Miriţă, în care am crezut orbeşte – ei au fost absolut senzaţionali -, am fost atât de dezgustat de felul în care i-au tratat telespectatorii din ţările participante, încât mi-am promis că nu o să mă mai uit niciodată la Eurovision, aşa că anul următor nici n-am mai urmărit selecţia naţională. Dar nu m-am putut abţine şi tot am tras cu ochiul la concursul „mare”... În fine... Acum sunt iarăşi fan devotat al ESC...

Multe de spus şi despre ediţia din acest an... Primele lucruri care îmi vin în minte... Imaginea, luminile, sunetul sunt absolut senzaţionale, aproape incredibile pentru un show tv transmis în direct. Norvegienii nu se dezmint... O mulţime de cântece bune... Surprinzător de multe balade... Multe voci bune... Multe voci proaste... Am să le iau pe toate pe rând, începând cu prima semifinală, aşa cum le-am perceput în direct. La prima impresie.

Semifinala I

Moldova – Nu s-a remarcat prin mare lucru. Nu mi-a atras atenţia decât saxofonistul care ţinea cu orice preţ să-şi mişte cât mai vizibil şoldurile. Nu meritau să se califice. Sorry, fraţilor...
Rusia – Patetic şi demn de milă băiatul ăla „pierdut şi uitat” în zăpada moscovită improvizată pe scenă. Voce slabă. Alţii care s-au calificat fără să merite...
Estonia – Jenibili
Slovacia – Voce slabă, până la final şi-a pierdut şi suflul. Prea mult verde, cu orice preţ să-mi bage „ecologismul” lor în ochi. În afară de ritmul interesant, mai nimic.
Finlanda – Dumnezeule, ce blonde sunt astea!!! Şi nici măcar nu sunt frumoase. Limba îngrozitoare şi ritmul ungro-finic mi-au tăiat cheful de Finlanda. Oricum nu s-a întâmplat mare lucru pe scenă...
Letonia – Un cântec bun, până la urmă aproape stricat de tracul solistei, care de altfel avea voce bună, însă emoţiile au dat-o gata.
Serbia – Prea „Bregovici” (nu-l mai pot înghiţi după cât a furat din folclorul românesc!), prea manelistic. Iar sexualitatea absolut incertă, de cârtiţă blondă, proaspăt ieşită la lumină din muşuroi, a solistului (cică!), mi-a dat o stare de iritare suplimentară. Şi totuşi au reuşit să se califice!!
Bosnia-Herţegovina – Voce foarte bună, dar cântecul prea zgomotos pentru gustul meu, prea „rock”... Nu de ajuns, după părerea mea, suficient după telespectatorii concursului. S-a calificat.
Polonia – Mi-a plăcut povestea cu prinţi şi prinţese, mi-au plăcut costumele. Tenorul – voce excelentă, ea - un pic cam leşinată şi puţin „pe lângă” la final... Meritau, totuşi, să meargă în finală...
Belgia – Un om şi-o chitară. Atât. Parcă puţin cam puţin... Parcă a lipsit ceva... Dar merge şi el mai departe..
Malta – Fata cu aer de Liza Minnelli. Cântec foarte bun, voce la fel. Uşor de fredonat şi de lălăit, greu de cântat. Dar fata s-a achitat cu brio de sarcina ei. Merita din plin să se califice. Eliminarea mi s-a părut o nedreptate.
Albania – Voce excelentă. Pasajul de mijloc la vioară mi-a plăcut mult. Interesante şi vocile din spate. Ritm. Energie. Cântec bun. Îşi merită locul din finală.
Grecia – O, nuuu!! Aceleaşi tipare greceşti uzate + o mulţime de interjecţii „gorilistice”. Probabil că asta i-a convins pe europeni, de au calificat-o...
Portugalia – Cântec interesant, interpretat corect, dar fără vlagă. Cam leşinată fata pe notele înalte... Se pare că nu a contat. Şi asta s-a calificat...
Macedonia – Voce excelentă, cântec bun. Mai puţin potrivit pentru scena asta „echipamentul” dansatoarelor, aducea a bordel...
Belarus – Mai nimic de spus. Şi asta nu e deloc de bine. Aripioarele de fluturaşi se potriveau mai degrabă la emisiunea pentru copii de duminică dimineaţa. Or fi votat-o copchiii?? Că altfel nu pricep cum a intrat în primele 10!
Islanda – O, daaaaa!!! Cântec superb, îl ţin minte de la prima audiţie, voce splendidă. Energie în clocot. Grăsana se mişca mai mult pe loc, să nu crape scena de plexiglas sub ea. E în Top 5 în finală, după părerea mea... Fantastică încheiere a primei semifinale!

Semifinala II

Lituania – 5 găligani care se jucau cu instrumente muzicale colorate, de plastic, cred. N-am reţinut ce cântau... Ireproductibil... Ăştia erau cei cu chiloţii cu paiete? Acasă cu ei!
Armenia – Super-sexoasă. Vocea nu la fel de grozavă. Nu m-am prins ce era cu vaza aia... sau urna... funerară... sau ce-o fi fost... iar la chestia cu sâmburele de caisă, cred... prea profund pentru mine, la Eurovision... Da’ merg şi ei mai departe.
Israel – O baladă frumoasă stricată de un individ care n-a făcut decât să răcnească şi să o ia pe arătură de la jumătate încolo. Absolut deranjant! Comunitatea evreiească din Europa şi-a făcut datoria şi l-au calificat. Nu merita.
Danemarca – Foarte comercială. Prea comercială. Plus că suna ca Baccara sau BZN. Eu am spus nu. Votanţii au spus da. Păcat.
Elveţia – Plată. Ta-ra-ram, ta-ra-ram... Plus salturile solistului, de fluturaş... Neaaaa...
Suedia – Cântec bun. Chitara a dispărut... nu ştiu unde. Plete blonde. Voce tremurată. Nu s-a calificat. Surpriză în Scandinavia!
Azerbaidjan – De departe, cu 10 clase peste toate celelalte! Un cântec atât de rafinat, cum n-am mai ascultat de multă vreme la Eurovision! Vocea excelentă. „Ambalajul” – mmmmm... Trăznet!!! Chiar dacă nu va câştiga concursul, cum nici nu m-ar mira, la gusturile fără gust ale europenilor, am câştigat un cântec pe care o să-l includ tot timpul în playlistul meu. Safura, eşti fantastică! 13 points!
Ucraina – La început m-a surprins gluga de sado-maso, deşi ştiam refrenul apocaliptic: „Mesajul este foarte clar, sfârşitul este foarte aproape.” Însă m-au impresionat şi vocea, şi frumuseţea solistei. Şi până la urmă a sunat bine şi cântecul. Şi-a meritat locul câştigat în finală.
Olanda – O, nuuu!!! Păpuşile mecanice, căsuţa „de turtă dulce”. Sha-la-lie, sha-la-la. O glumă. Proastă. Ce selecţie naţională or fi avut ăştia??
România – Offf... Cât oi avea pulsul? Nici nu cred că pot să mă concentrez, să ascult cu atenţie vocile, să urmăresc toate detaliile. Văd, fugar, mici amănunte... Au ochii măriţi de trac. Ovi are o venă umflată pe tâmpla dreaptă. Vine blestemata aia de notă înaltă pe care Paula nu reuşeşte niciodată s-o cânte pe cât de sus îi cere partitura... A cântat-o corect!!! Slavă Domnului! Hai, să se termine, mai repede!... Au cântat perfect!!! Frica i-a stimulat şi au dat tot ce au putut! Sala are o reacţie ok. Ufff!!!
Slovenia – Ce mai contează acum? Oricum, nu e mare lucru de capul lor!
Irlanda – Nu se dezmint. Din nou o baladă. Destul de cantabilă. Genul lor, stilul lor. Tipic irlandez. Destul de bine cântată, mai puţin finalul, unde solista pur şi simplu nu a putut sa ia ultima notă şi s-a auzit doar backing-ul. Însă a mascat foarte bine. Dovadă că s-au calificat. Nu prea era cazul...
Bulgaria – Un cîntec care mi-a plăcut de când l-am auzit prima dată, acum câteva săptămâni. Excelent. Uşor de fredonat. Nu e asta cheia succesului la Eurovision? O voce foarte frumoasă şi puternică. Look de golan, prinde la dame. A fost singurul artist la Eurovisionul ăsta care a şi dansat în timp ce cânta. După părerea mea, era de Top 3 chiar şi în finală. Dar pe mine nu m-au întrebat nimic cei de la Eurovision. Păcat. Merita finala.
Cipru – Generaţia teenagers importată din Anglia. N-a sunat rău, dar nu merita să se califice...
Croaţia – Ooo, ce frumuseţe, pe toate planurile!!! Rar mi-a fost dat să văd o trupă de fete care să arate superb, să cânte foarte bine şi să aibă şi cântec pe măsură. Printre preferatele mele! Trei zâne! Păcat că nu s-au calificat. Nu înţeleg ce vrea europeanul, de fapt!!!
Georgia – Încă o frumuseţe din Est. Voce vizibil exersată în music-hall-uri. Foarte bună! Amuzant baletul cu cei doi bărbaţi care au târât-o pe toată scena. Mă tot întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă o scăpa vreunul pe jos... J Oricum, şi-au meritat biletul câştigător.
Turcia – Acorduri şi ritmuri de la Bosfor cu sonorităţi rock. Nu prea diger cu plăcere. Parcă nu prea se pupă. N-am înţeles de ce se tot chinuia „roboata” să-şi secţioneze braţul cu polizorul... Unora le-a plăcut, aşa că osmanlâii s-au calificat.

Avem deja ce comenta un an de zile de-acum înainte. Şi nici nu a fost finala! Cel mai important e că ne-am calificat şi fără ajutorul Spaniei şi al Moldovei. Bună ideea cu votarea doar în finala la care luăm parte. Aşa nu s-au mai calificat toate statele ex-sovietice, toate statele ex-iugoslave şi toate statele nordice, care se votau toate între ele!

Încă ceva. Despre cele calificate automat în finală.

Spania – Foarte dramatică. Voce bună. De reţinut.
Norvegia – Baladă uşor siropoasă. Bună, dar nu de câştigat.
Franţa – NUUUU!!!
Marea Britanie – Şlăgăroasă, dar pentru adolescenţi
Germania – Da! Printre preferatele mele. Fătuca aia e chiar dulce, iar cântecul pur şi simplu te „ia”!!

Top 5 în opinia mea:
1. Azerbaidjan
2. Islanda
3. România
4. Germania
5. Albania

Un ziar englez, parcă, spunea că Eurovisionul a ajuns un coşmar logistic şi o gaură fără fund pentru banii ţării care organizează concursul. Da, şi? Pentru mine, ca telespectator, e din ce în ce mai bine. Show-urile sunt absolut superbe. Faptul că, de la an la an, fiecare ţară încearcă să organizeze ceva şi mai tare decât concursul precedent, nu face decât să-mi ofere un spectacol tv din ce în ce mai bun. Să ne ferească Dumnezeu să câştige România, spunea cu puţin timp în urmă Marina Almăşan! Pe norvegieni concursul de anul ăsta i-a costat fix 25 de milioane de euro. Noi de unde să-i scoatem, când ăştia mai au puţin şi ne taie şi gâtul... Om vedea ce-o mai fi în finală... Baftă, Paula şi Ovi!

Un șut în cur...

Dacă imaginile cu pensionarii protestând la poarta lui Băsescu v-au dus chiar și numai pentru o clipă cu gândul la Revoluția din decembrie 1989 (sau ce-o fi fost ea...), cu siguranță v-ați înșelat. Libertatea era atunci țelul comun, ceea ce a făcut ca până la urmă cei aflați de o parte și de cealaltă a baricadei să privească în aceeași direcție... Acum, însă, foamea - motivul protestelor de azi - se simte diferit... Deși bugetari și unii și alții, pensionarii și jandarmii privesc "tăierile" lui Băsescu în feluri diferite. Unii luptă pentru decența ultimelor zile de viață și sunt dispuși să-și riște sănătatea, integritatea fizică, pentru a ajunge la cel care, cred ei, le-ar putea rezolva problemele. Ceilalți, deși știu că bătrânii au dreptate, sunt conștienți că e mai cuminte să stea în banca lor și să nu-și riște locul de muncă, fie el și cu 25% mai prost plătit decât până acum... Așa că, jos, pe caldarâm cu pensionarii, tătuca Băse trebuie apărat! Trebuie apărat chiar de cei care l-au votat în număr mare... Dezamăgirea este enormă tocmai pentru amărâții aștia pentru care președintele nu a găsit timp să-i mângâie, ținând închisă poarta Cotrocenilor, sub pretextul că agenda îi este prea încărcată. Un șut în cur este singura ofertă disponibilă pentru moment...

Ultimul tren

După ce au început construcţia unei linii de cale ferată de mare viteză care să lege Beijingul de câteva mari capitale europene, acum chinezii vor să construiască un tren de mare viteză care să nu oprească în staţii şi în care pasagerii să urce şi să coboare din mers. Nebunie, utopie sau inepţie – nu mai contează. Inginerii respectivi dau ca exemplu linia Beijing şi Guangzhou, cu 30 de staţii şi lungă de nu mai puţin de 2.475 de kilometri. În situaţia în care pentru fiecare oprire sunt necesare câte 5 minute, durata călătoriei Beijing-Guangzhou se majorează cu două ore şi jumătate.

Ideea este una simplă, spun ei: în gări, pasagerii vor aştepta trenul pe o platformă specială care se va mişca în paralel cu traseul principal şi se va “agăţa” de garnitura în mers. Astfel, în raport cu platforma trenul va părea că stă pe loc, dar în raport cu pământul - se va mişca. Pasagerii vor intra şi vor ieşi din tren, după care platforma se va “desprinde” de garnitură, trenul va pleca mai departe, iar “peronul” va reveni în gară.

Ei… Numai când mă gândesc la câţi draci te apucă dacă faci greşeala să iei trenul de la Bucureşti la Constanţa… De ce naiba nu or fi lucrurile atât de simple şi pentru Berceanu??

Da’ cred că ne-ar trebui şi nouă un astfel de tren de mare viteză… Să-i urce cineva pe toţi ăştia care au prăduit ţara, să le încuie uşile şi să-i trimită în prăpastia pe care ne-au pregătit-o nouă...

Gâtul

Apăi dacă mai avea cineva vreo îndoială legată de catastrofa realegerii lui Băsescu şi a clicii lui, acuma s-a risipit pe de-a-ntregul. Şi ce folos? Nesimţirea şi cinismul lor au ajuns la cote inimaginabile şi inacceptabile... Să tai 25% din salariile şi aşa mici, 15% din amărâtele de pensii şi 15% din bietul ajutor de şomaj, doar ca să le rămână lor neatinse burțile și cefele de grași care ne călăresc pe noi toți... Ce ne mai rămâne de tăiat? O mână? Un picior? Gâtul! Mă tem că Grecia e mult mai aproape de noi decât se vede pe hartă...

Colega mea, Mădălina, îmi aminteşte că azi se împlinesc 3 ani de când s-a dus Octavian Paler... Deja. Îmi amintesc de „tunetul” vocii lui şi de tăişul cuvintelor sale, miercurea, la „Sinteza zilei”... Şi îmi amintesc şi de dialogul următor:

Octavian Paler: Mărturisesc că am o părere execrabilă despre toată clasa politică.

Ion Cristoiu: Da’ Boc e bun de prim-ministru. Din umbră.

Octavian Paler: Boc e bun de papagal. Eu cred că nu greşesc cei care zic că va fi schimbat Boc. Şi argumentul meu este următorul: Boc a reuşit să facă atât de ridicolă obedienţa, încât a devenit stânjenitor. Vedeți, el a devenit un simbol. Boc nu mai este un nume propriu astăzi. Boc este „bocul”, este tipul de supra-valet.

Ion Cristoiu: Maestre, cum ar arăta un guvern real cu Boc premier şi cu Băsescu la preşedinţie? Vă imaginaţi?

Octavian Paler: Eu nu ştiu dacă am să mai fac umbră pământului mult pe lumea asta. Sper să nu apuc să văd o asemenea comedie chiar grotescă.

Mi-e dor de tine...

E 5:12 dimineața. Mai e până sună ceasul... Dacă nu scriu acum ce am visat, mai târziu o să se risipească amănuntele...

De Mălina Olinescu m-am îndrăgostit la prima vedere, încă de când am văzut-o la "Școala Vedetelor", prin 1995, cred, cu "Unde ești, noapte albastră?". M-a fermecat nu doar cu vocea ei, ci și cu drăgălășenia, cu zâmbetul, cu ochii...

M-am bucurat când a început să câștige premii la Mamaia. Nu erau suficiente premii pentru ea...

La "Cerbul de Aur" a fost magnifică. Îmi amintesc că a cântat "Mi-e dor de tine" și "Ready For You".


Malina Olinescu - Ready for you
 
 


(aproape nimeni nu știe că ea a avut un excelent album de debut, înregistrat integral în limba engleză...). Nu i-au dat decât locul I. Merita trofeul.

Am urmărit-o cu inima în gât cântând "Eu cred" la Eurovision. România venea și atunci tot din ghetoul Europei și asta era tot ce conta pentru telespectatorul european.

După aceea a venit cel de-al doilea album. Am uzat caseta aia amărâtă...

Apoi, din ce în ce mai puțin... Câte o apariție pe ici, pe colo, la câte un post de televiziune, din ce în ce mai rar, doar din când în când un interviu sau o mică știre în vreun ziar... S-a căsătorit... Am suferit... A divorțat... M-am bucurat... Ce mizerabil și egoist sunt...

De curând am văzut-o la "Happy Hour" și la "Dansez pentru tine", în trupa de acompaniament a lui Călin Geambașu. Mălina - în trupa de acompaniament a altcuiva... Atât de puțin...

În visul meu de adineauri sunt undeva, într-un club... Se înregistrează o emisiune de televiziune. Elena Cârstea răspunde la niște întrebări, apoi Cotabiță... Fasoane, aere, talente... Îmi plac amândoi foarte mult, dar de ce trebuie să fie atât de nesuferiți uneori? Apoi mă mut la o masă... Aglomerație, agitație, fete... Mirela Zeța, simplă, nemachiată, frumoasă, tăcută, retrasă... Andreea Grămoșteanu, mai tăcută și mai calmă decât la "Occhio Show"... Și deodată întorc capul și o văd pe ea... MĂLINA OLINESCU... Încerc să îi spun ceva inteligent, interesant, dar sfârșesc prin a mă bâlbâi... Îi spun că am tot căutat-o, că am urmărit-o, că îmi place, că este extraordinară, că aș vrea măcar o adresă de mail... Mi-o spune, dar o uit în clipa imediat următoare... Când o rog să repete, renunță... O fi crezut că sunt vreun obsedat sexual și că nu mai scapă de mine...

E 5:40. Între timp a sunat și ceasul... Se luminează. Zarea e roșie... Mi-e dor de tine...

O injecție pentru prietenul nostru...

Am crezut că în România anului 2010 nu se mai poate pune nici măcar o singură clipă problema omorârii câinilor fără stăpân. Am sperat că a rămas doar o imagine îndepărtată tabloul biobazei canine de la Constanţa, unde bietele animale sunt ţinute în cuşti supraaglomerate, fără mâncare şi fără apă, până ajung să se sfâşie. Am sperat că patrupedele sufocate de zăpadă iarna trecută în cuştile de la adăposturile bucureştene vor avea o soartă mai bună, după implicarea, e drept, nesusţinută de populaţie, a unor asociaţii pentru protecţia animalelor. De aceea m-au îngrozit, pur şi simplu, amendamentele pe care prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei, le propune pentru modificarea legii câinilor fără stăpân. Nu este de ajuns că ni s-a dus buhul în toată Europa, că suntem tâlhari, spărgători de bancomate, violatori și criminali? Mai era nevoie și de eticheta de ucigași de câini?

Lăsând la o parte cruzimea demersului în sine, nu ştiu cât folos ar putea aduce bucureştenilor punerea în practică a acestor idei. Mă gândesc aici şi la "rezultatele miraculoase" ale inutilei campanii demarate cu câțiva ani în urmă de primul hingher al ţării, Traian Băsescu. Canicidul condus de el n-a dus nicăieri. Nici nu avea cum, din moment ce nimic altceva, în afară de omorârea bietelor animale, nu s-a întreprins.

Este adevărat, prea mulţi câini umblă în voie pe străzi. Şi nu doar în Bucureşti. Mulţi dintre ei sunt agresivi. Şi eu am fost muşcat cândva de un câine şi de atunci mi-e teamă de ei. Dar unii dintre ei sunt agresivi tocmai din cauză că au suferit agresiuni la rândul lor, din partea celor care îşi spun oameni. Scene de o cruzime ieşită din comun aţi văzut destule, nu numai la televizor, ci şi în realitate. Alţi câini au devenit agresivi după ce au fost lăsaţi tot de oameni să îşi „stabilească” un teritoriu în jurul blocurilor sau pe lângă vreun magazinaş alimentar de cartier. Simţul posesiei teritoriale la acei câini se manifestă. „Intruşii”, fie ei cu două ori cu patru picioare, trebuie alungaţi, aşa cere legea lor... Să recunoaștem, însă, cei mai mulți dintre maidanezi sunt mai degrabă pașnici, dacă nu speriați și intimidați la apariția oamenilor...

Ne uităm cu gura căscată la documentarele de pe Discovery sau Animal Planet şi la grija exagerată, spun unii dintre noi, normală, spunem alţii dintre noi, pentru tot ce înseamnă viaţa animalelor care ar putea să ne ţină companie... Ne uităm și cu admirație la un sistem extraordinar de bine pus la punct, care nu lasă câinii și pisicile să umble aiurea pe stradă și nici nu îngăduie abuzurile unor nemernici care ar trebui să aibă grijă de niște suflete nevinovate... Suntem departe de acele țări și în aceste privințe. Mă întreb cum ar arăta la noi un tribunal cu un câine abuzat într-o parte și cu un ticălos de cealaltă parte...

Se vorbește despre o campanie de strângere a câinilor fără stăpân de pe străzi, sterilizare, vaccinare, microcipare, eutanasiere și așa mai departe. Fiecare din aceste etape ar costa bani. Și nu puțini. Se mai adaugă la toate acestea cazarea, hrana, întreținerea acestor adăposturi... Cine dă acești bani? Cui? Pe ce criterii vor fi aleși medicii veterinari implicați în toată această activitate? Care vor fi adăposturile care vor beneficia de fonduri? Cine controlează fluxul acestor bani? De ce îmi amintesc acum de banii și de hrana pentru animale trimise de ONG-uri europene, care în loc să ajungă la adăposturile pentru animale, s-au "scurs" către diverse cabinete veterinare private? După borduri, asfalt şi toate celelalte, ne pregătim de o nouă afacere de succes în România? Dacă nu, atunci de unde, dintr-odată, această dragoste extraordinară a statului pentru bucureşteni?

Ce facem cu cei care iau animalele de la adăposturi, sub pretextul adopţiei și apoi le eliberează pe stradă? Nu sunt necesare recensământul animalelor, microciparea şi înregistrarea lor într-un registru unic naţional, astfel încât falşii iubitori de animale să poată fi traşi la răspundere? Ce facem cu nebunii care au făcut, fără acordul locatarilor, coteţe pe lângă blocuri, unde au aciuiat haite de câini care nu-i recunosc drept stăpâni decât pe cei care îi hrănesc? Ce facem cu bucureştenii care aduc puii de câini de acasă şi îi abandonează pe străzile şi prin parcurile oraşului? Problema acestor câini nu este deloc simplă... La situația de astăzi s-a ajuns, s-o recunoaștem, tot din cauza neglijenței unora, a nesimțirii altora și a neimplicării celor mai mulți dintre noi. Multe întrebări, niciun răspuns...

Două gânduri la final... Am fost întotdeauna extraordinar de impresionat de dragostea necondiţionată a câinelui, care nu aşteaptă niciodată nimic de la tine şi îţi linge mâinilede câte ori îl mângâi sau îl alinţi, uitând de toate şuturile şi înjurăturile pe care i le-ai administrat de-a lungul timpului... Şi încă ceva... De ce îmi vin acum în minte camerele de gazare de la Auschwitz?

Rostul

Prietena mea, Cătălina, aflată departe, îmi trimite pe mail un text primit, probabil, de la alţi prieteni, prin sistemul Fwd: Fwd: Fwd… Lucruri din acelea la care mai avem timp să ne mai gândim doar atunci când ne atrag alţii atenţia... Cu permisiunea ta, Cătălina, împart cele de mai jos cu toţi cei care vor să citească. Mulţumim.

"Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea, de-am fost nevoit s-o părăsesc?

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”. La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui Tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-au avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghezmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. „Scuze, dom' părinte, e urgent !“

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul ca să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Băieţii noştri fură bancomate, joacă la poker şi beau de sting, pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti!"

Moartea ca un spectacol de prost gust

Nici admiraţia pentru preşedintele polonez, aproape urât şi la Varşovia şi la Bruxelles, nici simpatia pentru durerea familiei lui şi nici respectul pentru o ţară aflată în şoc nu sunt motivele pentru care telenovela „Polonia îndoliată” a făcut atâta audienţă pe toate canalele româneşti de televiziune. Cu totul de acord, prăbuşirea avionului polonez la Smolensk a fost o mare tragedie. Orice avion care se prăbuşeşte se îndreaptă către moarte. Deşi, după numărul anual de accidente de toate felurile înregistrate în toată lumea, avionul este considerat de departe cel mai sigur mijloc de transport, consecinţele unui astfel de eveniment nefericit sunt întodeauna îngrozitoare. Supravieţuirea în asemenea situaţii reprezintă cu adevărat un miracol. Este meschin și egosit, însă acesta a fost, de fapt, motivul pentru care cei mai mulți dintre români au căscat ochii și gurile la televizor o săptămână întreagă, privind toate detaliile legate de identificarea cadavrelor, de transportarea rămășițelor pământești, ori imaginile cu fiica președintelui, prăbușită în genunchi lângă sicriele părinților, pe aeroport... Fiecăruia dintre privitori i-a sunat în minte, ca o sirenă, gândul "Într-un avion ca acela m-aș putea afla și eu într-o zi, Doamne ferește!".

Funeraliile au fost un adevărat "festin" tv, mustind de comentarii care mai de care mai penibile și mai nepotrivite. După ce principalul post tv de știri din România a făcut din moartea soților Kaczynski subiectul numărul 1 o săptămână întreagă, timp în care mi s-a acrit să tot aud expresii cretinoide precum "cele două jumătăți ale unui fruct", "ironia sorții" sau altele asemenea, bomboana de pe colivă a venit la mare fix, taman duminică, în timpul slujbei de îngropăciune, când Realitatea TV a transmis ceremonia funerară în alb-negru și cu bandă galbenă de "Breaking news"!!... Nu știu de ce, parcă atunci le-am văzut pe babele din "Gaițele" lui Chirițescu, atârnate pe fereastră, privind morții care treceau pe bulevard, în drum spre cimitir, în timpul epidemiei de tifos...

Slavă Domnului, bine că s-a terminat! Să vedem ce subiect mai găsesc ăştia...

De ce nu am sărbătorit Ziua Internaţională a Romilor

Pentru că m-am săturat de haitele de romi care bântuie fără rost pe străzi sau zac vara, pe trotuar, de dimineaţa şi până seara, spărgând seminţe, afişând kilograme de aur şi scuipând în stânga şi în dreapta.

Pentru că nu muncesc, nu învaţă, nu se spală, nu plătesc impozite, nu folosesc metode contraceptive şi, în general, nu fac nimic bun. Cu excepţia a două, trei persoane educate, civilizate şi cu studii, pe care le-am cunoscut în emisiunile mele, restul...

Pentru că mi s-a acrit de manele şi de manelişti...

Pentru că nu mai suport emisiunile şi serialele tv care îi promovează pe ţigani, pentru că nu înţeleg de ce le difuzează televiziunile din România şi pentru că nu înţeleg de ce se uită românii la ele...

Pentru că singurul cerşetor pe care l-am văzut în centrul oraşului Göteborg era ţigan din România. Şi pentru asta mi-a fost al naibii de ruşine că sunt român...

Pentru că au invadat capitalele ţărilor europene occidentale, unde au furat, au violat şi au omorât, iar jurnalele tv şi ziarele i-au numit „români”.

Pentru ipocrizia europenilor care ne critică pentru „discriminarea de care suferă romii în România”, dar nu ştiu cum să scape mai repede de ei, atunci când îi „calcă”...

Pentru că s-a găsit Madonna să ne facă educaţie civică legată tot de discriminarea romilor. Să-i ia acasă la ea.

Pentru că România nu este ţara romilor, aşa cum cred mulţi europeni, ci ţara românilor. De aceea, sunt de părere că romii ar trebui să fie din nou numiţi „ţigani”, aşa cum a fost întodeauna şi cum toată lumea obişnuieşte să spună, inclusiv ţiganii înşişi, şi nu „romi”, aşa cum rău şi prost a impus un prim-ministru după 1990. Ar fi, de asemenea, un lucru bun ca la ONU să figureze din nou titulatura „Rumania”, aşa cum era înregistrată cu nişte ani în urmă.

Pentru că îmi doresc să trăiesc într-o ţară civilizată (iar îţi doreşti asta???), unde nimeni nu are mai multe sau mai puţine drepturi decât celălalt şi unde nu este nevoie ca majoritatea să suporte „dictatura minorităţii”, numai pentru ca aceasta să nu se simtă discriminată...

Bomboana americană cu gust de vomă

„Dacă meritaţi viză, vrem să fim siguri că o obţineţi.”, a spus ieri la o conferinţă de presă ambasadorul american la Bucureşti, Marc H. Gitenstein. Nu este, însă, decât staniolul strălucitor pe care l-a ales pentru a împacheta o bomboană cu gust de vomă. Mult mai sincer şi mai onorabil era dacă spunea, de fapt, „Nu vă ridicăm vizele, decât atunci când veţi merita!”. America nu ne vrea, încă, în calitate de musafiri. E mult mai comod pentru ea, deocamdată, să rămânem doar aliaţi şi carne de tun în Irak şi Afganistan, unde deja au murit 12 români pentru interesele americane. Mai mult, acum are la dispoziţie şi teren românesc gratuit pentru amplasarea unor elemente ale scutului american antirachetă. Sacrificii cu totul insuficiente, cu siguranţă, pentru statul american, care, o spune clar prin vocea madamei Laurie Meininger, viceconsul la ambasada SUA la Bucureşti, „Nu pot să vă spun acum când veţi putea călători în SUA fără vize.”.

25% dintre solicitanţii români de viză temporară pentru Statele Unite au fost respinşi în 2009. Prea mult, zic americanii, care ne mai spun că ar trebui să mai aşteptăm până când rata refuzurilor va scădea sub 3%, ca să elimine aceste vize. În plus, mai avem nevoie de paşapoarte biometrice, agenţi speciali de securitate pe zborurile dintre cele două ţări şi aderarea la spaţiul Schengen. Ce mi se pare şi mai interesant este ce a strecurat ieri domnul ambasador, printre altele: „Una dintre cele mai delicate întrebări pe această temă este următoarea: solicitantul respins ar trebui să solicite din nou viza? Conform legii americane a imigrării, persoanele refuzate pot solicita din nou viza de câte ori doresc, dar noi le sfătuim ferm să nu facă acest lucru. Ştim însă că situaţia unei persoane se poate schimba. Încurajăm persoanele să solicite din nou viza doar dacă şi atunci când situaţia lor a înregistrat schimbări considerabile şi pozitive.”. Cu alte cuvinte staţi cuminţi în banca voastră şi vedeţi-vă lungul nasului! Nu ştiu de ce, îmi vine acum în minte imaginea câinelui care aleargă după puricele din vârful propriei cozi...

Probabil că va trebui să ne mai căciulim încă multă vreme pe la uşa americanului, ca să ne primească să-i vizităm ţara. Barack Obama se vede azi la Praga cu 11 şefi de stat din Europa Centrală şi de Est, după ce semnează cu Medvedev acordul de dezarmare nucleară, ca să-i asigure că noul tratat START nu reprezintă o ameninţare pentru ei. Printre vasali, şi al nostru. Nu cred că preşedintele Băsescu va apuca să deschidă gura despre vize. Şi chiar dacă o va face, mai mult ca sigur, i se va oferi un răspuns elegant, diplomat şi „ocolitor”. Mai stai o tură!

Mie, unul, nu-mi trebuie viză. Cel puţin nu acum. Nu am conturi în bancă decât pentru împrumuturi şi nici proprietăţi care să mă „cheme” neapărat în ţară. Alţi români vor să ajungă în State, pentru diverse motive. De aceea mă simt umilit, ca român, pentru cei care şi-ar dori să vadă America şi nu pot s-o facă, din cauza mârlăniei celor care o conduc. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte acum şi de prostia şi incultura crasă a americanilor din clipul pe care vă invit să-l urmăriţi la http://www.youtube.com/watch?v=fJuNgBkloFE&feature=related

Who the fuck are you, guys???