De ziua mea onomastică

Într-un fel, ziua de Sfântul Dumitru este și ziua mea onomastică, după nașul meu. Ai mei îmi urează cele cuvenite, dar nu o sărbătoresc. Însă îmi amintesc de Dumitrii care nu mai sunt, din familia mea. Și, când am timp, merg la biserică, să le aprind câte o lumânare.

Așa am vrut să fac și azi. Îmi era în drum să merg la Patriarhie și am sperat că nebunia de acolo, de zilele astea, se terminase. Nici pomeneală! Am văzut debandada încă din Piața Unirii, dar am vrut s-o privesc de aproape. Încă din bulevard, am remarcat gardurile de protecție. O ambulanță tocmai ieșea, cu sirena pornită. La intrarea pe alee, trebuia să treci pe lângă vreo 10 toalete ecologice care puțeau a urină de te usturau ochii. Pe dreapta, pe aleea care duce la Patriarhie, mulțimi de oameni separate de jandarmi. Am urcat pe alee... Pe bordurile din stânga și din dreapta, oameni de toate vârstele își expuneau infirmitățile, bolile, bubele, protezele, pansamentele (unele, evident, false), poveștile de viață scrise pe cartoane, cărucioarele, cârjele... Copii mici, murdari, pișați, se hârjoneau prin jur... Mai sus, mai mare aglomerație... Mese mari și multe, cu lumânări aprinse. O femeie le aduna pe cele mai multe dintre ele și le arunca într-o găleată. Niște recipiente imense, albastre, ofereau aghiazmă fabricată industrial, probabil... Mai încolo, pe stânga, o scenă enormă, cu scaune, cu icoane, cu instalații de sonorizare și de iluminat tv, o macara de televiziune. În apropiere, pe zidul bisericii, un panou video proiecta slujba transmisă în direct de Trinitas TV. Toate, semnele unei biserici umile, simple și sărace... În mulțime, colegii mei reporteri, la datorie... Pe dreapta, moaștele, așezate pe un soi de scenă, pe la care se perindau oamenii...

M-am lipsit de orice lumânare... Nu așa vreau să arate religia mea, ca un bâlci interminabil.

În parcul din Piața Unirii, o mare de tarabe, la care vindeau popi, călugări și măicuțe. Orice ține de biserică. Icoane, icnonițe, de tablă, de lemn, de sticlă, simple, cu pietricele colorate, cu brizbrizuri, cruci, cruciulițe, brățări, mătănii, șiraguri, candele (autorizate de BOR, desigur), tămâie, simplă, aromată, colorată, cu miros de regina nopții și de orice altceva ți-ai putea închipui, cărți, cărticele, Biblii (și ele autorizate), cd-uri cu cântări bisericești, haine preoțești... și câte și mai câte... Toate mi-au amintit de monologul lui Caragiale, „La moși”, interpretat de Carmen Stănescu (l-am căutat pe internet, dar nu l-am găsit... se „pupa” bine aici...)

Dezgustat de tot acest bâlci, am intrat la metrou și m-am așezat în partea din față a peronului, ca de obicei... Ca să vezi! Un călugăr de vreo 30 de ani își admira, în oglinda de la capătul peronului, barba și coada de la ceafă...

Ciao, Gianni! Grazie!

Am crezut că peste 50 de milioane de discuri vândute, 18 filme, proiectate cu sălile pline, 1.300.000 de euro ca să prezinți San Remo 2012 și o viață întreagă trăită cu nenumărați fani la picioare, mai ales femei, te îndreptățesc să te comporți ca un fițos. Am avut surpriza să descopăr un Gianni Morandi cu bun simț, aproape modest, cald. Un profesionist nu doar pe scenă, ci și în afara ei. Inclusiv în ale televiziunii. Colegii mei știu la ce mă refer...

Nu am făcut poze cu Gianni Morandi cât s-a aflat la Realitatea TV. Pentru mine era mai important că el a venit la noi. Și mi-am dorit să fie o discuție interesantă, pentru toate româncele care au făcut din el un idol, pe vremea când erau tinere, iar el le rupea inimile cu „In ginocchio da te”. Printre ele, și mama mea, care a plâns pe durata întregului interviu.

La final, l-am rugat să îmi acorde un autograf pe un cd de-al lui, pentru mama. A scris: „A IOANA, con affetto. Gianni Morandi, 2012.” Mi-a strâns mâna. „Ciao, Amedeo!”, mi-a spus. „Ciao, Gianni! Grazie!”

Un român la Basel (1)

Dacă au fost vreodată țări pe care să îmi fi dorit să le vad, înainte de oricare altele, atunci, cu siguranță, acestea au fost Suedia și Elveția. Măcar puțin din fiecare. Cu puțin ajutor din partea prietenilor, am reușit. Suedia, în 2006. Elveția, unde am călătorit la Basel, cu exact un an în urmă.

19 octombrie, 3 și jumătate dimineața. Zborul e primul moment important al acestei călătorii. Drumul până la aeroport e mai scurt decât pare în timpul zilei. Șoselele sunt complet goale... Parcă nici n-ar fi Bucureștiul nebun de peste zi... În aeroport, surprinzător de multă lume, e abia ora 4!... Toată procedura dinaintea îmbarcării este o experiență complet nouă pentru mine. N-am mai zburat din 1990.

Cu numai două zile în urmă fusese un scandal în care era implicată compania Carpatair, care n-a vrut să curețe gheața de pe un avion, înainte de decolarea de la Timișoara, punând astfel în pericol viața pasagerilor. Nu-mi fac griji, Lufthansa nu e Carpatair. E 6 dimineața. La București sunt acum -2 grade, soarele nu a răsărit încă. Gheața de pe aripile avionului lucește în lumina reflectoarelor de pe aeroport. Mașinile de degivrare se apropie, antigelul este împrăștiat cu atenție pe toate suprafețele acoperite de gheață... Operațiunea se repetă după câteva minute... În fine, decolarea. Fiecare mică denivelare de pe pistă se simte până în scaunul pe care stau. Pământul fuge înfricoșător în urma avionului și deodată se duce undeva jos... Viraje în timpul cărora ori văd doar cerul care începe să se lumineze, ori doar pământul întunecat... Simt cum avionul țâșnește tot mai sus și tot mai repede... Bucureștiul rămâne în urmă, mic, ca un cuib de licurici... Din loc în loc, luminile vreunui orășel, șiruri de mașini care gonesc spre serviciu... Totul e foarte mic, aproape ca la microscop... 100 de minute până la Frankfurt...

Frankfurtul pare a fi un oraș dominat de zgârie-nori, de blocuri, de construcții noi. Prea nou. Cel puțin așa se vede din avion. Nu îmi pare rău că n-am timp să trag o fugă în oraș, să arunc o privire. Aeroportul este enorm, nu se vede nimic altceva la orizont, oriunde ți-ai îndrepta ochii. Și e ca în preajma unui stup. Tot timpul sunt pe cer câteva aeronave care abia au decolat sau se pregătesc să aterizeze. La sol, câteva avioane-mamut. Nu înțeleg cum astfel de giganți se pot ridica de la pământ. Terminalele sunt... interminabile! Dar totul este perfect dirijat, nimeni nu se rătăcește, toată lumea știe, în orice clipă, unde se află și cum ajunge acolo unde are nevoie... În mai puțin de două ore decolez spre Basel. Un avion mic, operat tot de Lufthansa, nici măcar pe jumătate plin, cred că suntem vreo 15-20 de pasageri. Nu se înghesuie aproape nimeni să meargă la Basel... Alpii înzăpeziți... Un peisaj incredibil! Turbulențe, cu puțin timp înainte de aterizare. Avionul se leagănă... Pilotul trântește aparatul pe pistă! N-a fost deloc bine!...

La Basel burnițează. Un aeroport mic, aflat, de fapt, în Franța! Două-trei avioane, câțiva pasageri, pe ici, pe colo... În aeroport nu este aproape nimeni. Culoarele sunt pustii. Covorul rulant mă poartă pe lângă niște panouri de bun venit. Pare că nimeni nu vrea să vină în orașul ăsta! Nu te controlează nimeni, nu te întreabă nimeni nimic. Hello! Locuiește cineva aici?

Un autobuz pleacă spre oraș din fața aeroportului. Cartela de carton pe care o cumpăr din aeroport nu mă ajută. Nu știu s-o folosesc, pentru că nu sunt niciun fel de aparate de taxat în autobuz! Mă duc la șofer și îl întreb cum stă treaba cu biletele. Îi arăt cartela. Nu prea se descurcă cu engleza. Îmi arată ceva către un automat de pe trotuar. Îi spun că nu înțeleg. Se dă jos de la volan și mă duce la automat, unde îmi arată cum se procedează. Îi mulțumesc. Îi zâmbesc. Adică, „aici întâi plătești și abia apoi te urci în autobuz. La noi e invers. Întâi te urci, apoi plătești. Dacă mai vrei...” Drumul până în oraș e scurt, câteva stații de autobuz. Încep să apară clădirile. Blocuri mici, cu două, trei etaje. Căsuțe colorate, cu multe flori la ferestre, pe balcoane... Lume puțină pe stradă. La a treia stație se urcă niște elevi, clasa a doua sau a treia. De toate culorile. Blonzi, negri, asiatici... Vorbesc germană, franceză. Sunt uzi, din cauza ploii. Gălăgioși. Autobuzul oprește în fața gării centrale din Basel. Plouă mărunt, sunt câteva grade, dar e plăcut. Hotelul e aproape, nici 100 de metri. Domnișoara de la recepție este foarte amabilă și zâmbitoare. Și foarte sigură pe ea, aproape bărbătoasă! Îmi dă, printre altele, un permis cu care pot călători gratuit pe toate liniile publice de transport în comun, pe toată perioada șederii. Hotelul e mic și cochet. Și are și restaurant...

N-am dormit de aproape o zi și jumătate, însă nu-mi pasă, ies imediat să văd orașul...

Normal, prima dată, curiozitatea mă împinge spre gară, să văd cum arată. Gara din Basel e un spectacol în sine... Pereții din sala centrală sunt pictați. Câteva peisaje montane. E forfotă... Cafenele, restaurante, librării, ciocolaterii...

În fața gării, mai multe linii de tramvai care pleacă spre toate zonele orașului. Prefer să merg pe jos. Un oraș nu prea mare, poate mai mic decât Constanța... Însă infinit mai liniștit, mai aerisit, mai curat. Deși am cu mine o hartă luată de pe Google Maps, prefer să o iau la întâmplare, pe străzi. E încă devreme, cei mai mulți dintre localnici sunt la serviciu, tinerii sunt la școală. Văd doar vârstnici, și aceia puțini. Sacoși, cumpărături, legume, pâine.

Liniște. Timpul pare că nu curge deloc. Numai ceasul meu mă contrazice. Nu-mi pasă. Mă pierd pe niște străduțe înguste. Privesc casele vechi. Nu mișcă nimic, nimeni. Flori la ferestre. Ziduri vopsite în toate culorile. Calm, relaxare, pustiu... Ies într-o zonă comercială. Bancă, magazin, ciocolaterie, bancă, magazin, ciocolaterie, bancă, magazin, ciocolaterie... Ăștia nu se mai ocupă și cu altceva? Mă uit în vitrinele pline de ciocolată de toate felurile, sub toate formele, teancuri, mormane! Milka pare că nu e cunoscută aici! Sunt un om slab... Nu rezist și intru într-un magazin cu bomboane de ciocolată. Ei, aici aș vrea să mă încuiați peste noapte, nu într-o bancă! Dar mă tem că n-aș fi în stare să aleg, pur și simplu habar n-aș avea cu ce să încep!!! Oricum, m-ar pândi coma hiperglicemică... Îmi iau niște bunătăți și o iau din nou la talpă. Primăria din Basel este un adevărat muzeu de artă. Casc gura la picturile de pe zidurile din curtea interioară mai bine de oră. Abia după ce plec îmi dau seama că nu am făcut nicio fotografie. Nu-i nimic, îmi propun să mă întorc.

Umblu la întâmplare pe străzi până se face noapte, până îmi dau seama că mi-e foame. E 9 seara și nu mai este deschis niciun local în care să pot intra, să mănânc ceva. Totul e deja închis! Ce e în neregulă cu oamenii ăștia??? Mă resemnez și îmi spun că mâine o să mă organizez mai bine.

Prea mândră, prea fragilă

"M-am născut prea mândră, prea mândră și prea fragilă. Iar dacă regret că, atunci când sufăr, sufăr de o sută de ori mai intens decât alții, sunt sigură că, atunci când sunt fericită, sunt de o mie de ori mai fericită decât ei."

La exact 35 de ani de la dispariția Mariei Callas, editura Humanitas a lansat în România traducerea romanului „Prea mândră, prea fragilă” de Alfonso Signorini. Din mărturiile prietenilor Mariei Callas și din corespondența lor, italianul reconstruiește portretul Divei, așa cum a fost dincolo de scenă. Copilăria trăită sub spectrul unei sărăcii lucii, răceala și ura propriei mame, drumul spre celebrele scene ale lumii, nefericirea primului mariaj, relația distrugătoare cu Onasis, copilul mort la câteva ore după naștere, drama pierderii vocii, singurătatea sfâșitoare, toate au făcut din omul Maria Callas un suflet zbuciumat, singur și bântuit de drame... Momente cheie marcate de ariile celebre pe care le-a cântat și aparițiile premonitorii ale fantomei fratelui mort. O viață tristă... O carte pe care o citești cu sufletul... O carte care te doare de la prima și până la ultima pagină...