Sărută-mă, iubito!...

Brusc, cerul se rupe și ploaia se prăvălește peste stradă. Zid de apă. Sunt la numai 10 metri de intrarea la metrou, însă, dacă o iau într-acolo, risc să mă ude până la piele. La dreapta mea e un gang, mă adăpostesc acolo, sperând că ploaia se va opri repede.

Mă uit în jur la ceilalți speriați... O gașcă de adolescenți, cu niște cafele de la KFC, râd și se bucură că pot să mai tragă o țigară până ajung acasă. Doi domni în jur de 30 de ani, îmbrăcați office cu câteva ore în urmă, acum cu cămășile aproape scoase din pantaloni, beau din niște cutii de Tuborg. O tânără singură se uită îngândurată la ploaie. Are o biată umbreluță, este evident că nu i-ar oferi prea multă protecție în potopul de afară. Doi zdrahoni vin pe o motocicletă să se adăpostească și ei. Sunt uzi până la piele. Vorbesc în engleză și râd, sunt amuzați de halul în care i-a udat ploaia. Unul dintre ei scoate un telefon și o roagă pe tânăra îngândurată să le facă o poză.

Mă uit în sus, spre cer și îmi amintesc de ploaia teribilă din „Stranger In Moscow”, clipul lui Michael.

Iubesc ploaia de când mă știu. Mă fascinează. Noi doi avem o relație specială, de nimeni știută... Dacă aș fi sigur că lumea nu m-ar crede nebun, m-aș duce în mijlocul bulevardului și aș sta acolo până s-ar opri ploaia. La urma urmei, de ce ar trebui să-mi pese? Îmi las adăpostul și ies s-o simt. Sărută-mă, iubito!...